Plaja nu a fost mereu o destinație de vacanță. Pentru grecii din Antichitate era un loc înspăimântător
Mulți dintre noi mergem vara la plajă pentru a ne bucura de soare și a ne relaxa în timpul concediului. Cercetările au arătat că petrecerea timpului la plajă poate avea un efect profund relaxant asupra multor oameni. Privitul întinderii mării ne induce o stare ușoară de meditație, mirosul brizei ne liniștește, căldura nisipului ne învăluie, iar, mai presus de toate, sunetul continuu și ritmic al valurilor ne ajută să ne destindem complet.
Totuși, vacanțele la plajă au devenit populare abia în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, ca parte a stilului de viață al claselor înstărite din țările occidentale. Primii europeni și, mai ales, grecii antici considerau plaja un loc al suferinței și al morții. Deși erau un popor de navigatori și trăiau în mare parte de-a lungul coastelor, se temeau de mare și credeau că viața agricolă era mai sigură și mai demnă de respect.
Ca istoric al culturii și specialist în mitologia greacă, sunt interesată de această schimbare de atitudine față de plajă.
Experiența senzorială a plajei
După cum am arătat în cartea mea din 2016, „The Sea in the Greek Imagination” (”Marea în imaginația greacă”), literatura greacă ignoră aproape complet senzațiile plăcute asociate cu plaja și marea și insistă asupra celor negative, pentru a evidenția disconfortul pe care grecii din Antichitate îl simțeau față de aceste locuri.
De exemplu, literatura greacă subliniază mirosul puternic de alge și de apă sărată. În Odiseea, poem din secolul al VIII-lea î.Hr., a cărui acțiune se desfășoară în mare parte pe mare, eroul Menelau și însoțitorii săi rătăcesc în apropierea coastelor Egiptului. Ei trebuie să se ascundă sub piei de focă pentru a-l captura pe zeul Proteu (divinitatea greacă a mării menționată de Homer în Odiseea ca „bătrânul mării” și paznicul turmelor de foci ale lui Poseidon – n.r.) și a afla de la el drumul spre casă. Mirosul focilor și al apei sărate este atât de respingător, încât ambuscada este aproape compromisă; doar ambrozia fermecată, pusă sub nasul lor, reușește să neutralizeze duhoarea.
În mod asemănător, dacă pentru mulți oameni sunetul valurilor într-o zi liniștită este relaxant, violența furtunilor pe mare poate fi înspăimântătoare. Literatura greacă antică se concentrează exclusiv asupra forței terifiante a mării învolburate, comparând-o cu zgomotul bătăliilor. În Iliada, poem contemporan cu Odiseea, atacul armatei troiene asupra liniilor grecești este comparat cu o furtună pe mare:
„Înaintau asemenea unei furtuni nimicitoare care mătură pământul, sub tunetul Tatălui Zeus, și răscolește marea cu un vuiet uriaș, lăsând în urma ei valuri înspumate ce se rostogolesc peste apele răsunătoare.”
În cele din urmă, chiar și chipeșul Odiseu ajunge să fie urâțit și să inspire teamă din cauza expunerii îndelungate la soare și la sarea mării. În Odiseea, eroul rătăcește pe mare timp de zece ani în drumul său spre casă după războiul troian. La sfârșitul încercărilor sale, se agață cu greu de o plută în timpul unei furtuni trimise de Poseidon, zeul mânios al mării. În cele din urmă renunță la plută și înoată până la țărm. Când ajunge pe insula feacilor, le sperie pe însoțitoarele prințesei Nausicaa cu pielea arsă de soare și cu trupul „acoperit de sare”.
Nisipul plajei și marea însăși erau considerate sterpe, în contrast cu fertilitatea ogoarelor. Din acest motiv, Iliada și Odiseea numesc adesea marea atrygetos, adică „neroditoare” sau „nerecoltată”.
Această concepție despre mare ca fiind sterilă este, desigur, paradoxală, deoarece oceanele furnizează aproximativ 2% din aportul caloric global al omenirii și circa 15% din aportul de proteine și ar putea oferi probabil mult mai mult. Grecii înșiși consumau mult pește, iar numeroase specii erau considerate delicatese rezervate celor bogați.
Moartea pe țărm
În literatura Greciei antice, plaja era un loc înfricoșător, asociat cu moartea, iar jelirea celor dragi decedați se făcea adesea pe malul mării.
Mormintele erau amplasate frecvent în apropierea mării, în special cenotafele – morminte simbolice, goale, ridicate în memoria celor care muriseră pe mare și ale căror trupuri nu puteau fi recuperate.
Aceasta era o soartă deosebit de crudă în lumea antică, deoarece cei care nu primeau o înmormântare erau condamnați să rătăcească veșnic pe pământ ca fantome, în timp ce cei îngropați după ritualul cuvenit ajungeau în lumea de dincolo. Infernul grecesc nu era un loc de dorit, era întunecat și umed, însă era considerat sfârșitul firesc și respectabil al vieții.
În acest fel, după cum a arătat cercetătoarea Gabriela Cursaru, plaja reprezenta în cultura greacă un „spațiu liminal”, un prag între lumea celor vii și cea a morților.
Revelație și transformare
Totuși, pentru greci, plaja nu avea doar conotații negative. Fiind locul unde marea întâlnea uscatul, ei credeau că aceasta făcea legătura și între lumea oamenilor, lumea morților și cea a zeilor. Prin urmare, plaja avea puterea de a oferi semne, revelații și chiar viziuni ale divinităților.
Din acest motiv, multe dintre oracolele morților – locuri unde cei vii puteau obține răspunsuri de la sufletele celor decedați – erau amplasate pe plaje sau pe stânci deasupra mării.
Și zeii frecventau țărmul. Ei ascultau rugăciunile și uneori li se arătau credincioșilor chiar pe plajă. În Iliada, zeul Apollo îl aude pe preotul său Hrises plângându-se pe malul mării de felul în care grecii îi tratează fiica. Mâniat, zeul trimite imediat o ciumă asupra armatei grecești, nenorocire care încetează doar după ce fata este înapoiată tatălui ei.
Dincolo de aceste credințe religioase, plaja reprezenta și un punct fizic de legătură între Grecia și ținuturile îndepărtate.
Flotele inamice, negustorii și pirații acostau adesea pe plaje sau navigau de-a lungul coastelor, deoarece corăbiile antice nu puteau rămâne mult timp în larg. Din acest motiv, după cum susține istoricul militar Jorit Wintjes, plaja putea fi un loc destul de periculos.
Pe de altă parte, epavele aduse la mal puteau ascunde surprize plăcute, precum comori neașteptate – un element care schimbă adesea cursul acțiunii în numeroase povești din Grecia antică. De exemplu, în romanul antic Dafnis și Chloe, săracul păstor de capre Dafnis găsește pe plajă o pungă cu bani, fapt care îi permite să se căsătorească cu Chloe și să dea poveștii lor de dragoste un final fericit.
Poate că ceva din această concepție despre plajă s-a păstrat până astăzi. Căutarea obiectelor aduse de mare pe țărm rămâne un hobby popular, iar unii oameni folosesc chiar detectoare de metale. Dincolo de efectele psihologice benefice demonstrate de cercetări, această activitate reflectă fascinația eternă a omului pentru mare și pentru toate comorile ascunse pe care aceasta le poate oferi, de la scoici și sticlă șlefuită de valuri până la monede spaniole din aur.
La fel ca pentru grecii antici, plaja ne poate face și astăzi să simțim că ne aflăm la granița dintre lumea noastră și o altă lume.
Foto sus: „Ulise arând țărmul mării”. În mitologia greacă, Odiseu (Ulise) a simulat nebunia pentru a evita să lupte în Războiul Troian, arând un țărm și semănându-l cu sare. Când Palamede l-a plasat pe fiul lui Ulise, Telemah, în calea plugului, eroul a virat pentru a-l salva, demascând vicleșugul. Această scenă dramatică a fost imortalizată de artistul englez Heywood Hardy, în pictura sa din 1874 (© New York Public Library)
-------
Autor: Marie-Claire Beaulieu, profesor asociat de studii clasice, Universitatea Tufts
Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.
Mai multe pentru tine...
