Obsesiile conducătorilor Rusiei pentru gigantism
Popoarele din vastul spațiu denumit spre simplificare Rusia, peste 200 fiind înregistrate numai pe teritoriul Federației Ruse, au fost permanent îndoctrinate cu ideea că liderii de la Moscova sau Sankt Petersburg au făcut totul pentru a aduce slava țării și binele maselor ocrotite de străini sau de exploatatori. Mereu erau inventați dușmani și noi ținuturi erau anexate imperiului pozitiv în istorie pentru că promova dreapta credință religioasă și apoi unica ideologie politică. Locuitorii de astăzi cred că se face o operațiune militară specială necesară și bună pentru fericirea umanității în Ucraina și astfel se vede impactul muncii de propagandă asupra creierului colectiv.
Rusia imperială a fost definită drept o țară cu o economie slab dezvoltată și nici forțele militare nu erau perfect înzestrate. Realitatea era cu totul alta. Fabricile țariste duduiau, dar nu produceau bunuri utile populației, ci erau dirijate spre producția de armament. Competiția pentru supremația mondială nu cunoștea limite și vreo urmă de rațiune din partea celor aflați la putere. Trebuia să fie totul sacrificat pentru slava unei noțiuni de imperiu ortodox. Nu conta numărul de victime în fața unei idei mărețe.
Proiectarea forței la distanță nu se mai putea face cu ajutorul forței musculare a soldaților și nici viteza cailor nu-i mai satisfăcea pe conducătorii țariști. Puterea motoarelor oferea instrumente pentru expansiune la nivel planetar și trebuia să se facă totul pentru atingerea obiectivelor mărețe.
Dacă pe uscat o armată întreagă poate să fie blocată ușor din spatele unor fortificații sau de la adăpostul oferit de obstacolele naturale, marea permitea manevre rapide la mari distanțe și dezvoltarea unei flote impresionante era absolut necesară. Industria metalurgică a fost organizată astfel încât să producă oțelul de calitate necesar armurii și tunurilor de mare putere. Nu se făcea economie când era în discuție dezvoltarea organismului militar.
Dezvoltarea flotei militare
Țarul avea o mulțime de specialiști care erau antrenați să analizeze direcțiile de evoluție a flotelor marilor puteri. Competiția la nivel planetar se ducea între Marea Britanie, Germania, SUA, Japonia, Franța, Italia, Rusia și Austro-Ungaria. Numai aceste state aveau capacitățile industriale capabile să asigure producerea și întreținerea navelor de tip cuirasat, cele ce erau simbolul forței brute a conducătorilor. Calculele erau însă simple. Italia și Austro-Ungaria nu aveau resurse pentru a susține o cursă a înarmărilor navale de amploare. Franța, prinsă între obsesia dominării uscatului și cea navală, putea să fie ușor depășită. Mai rămâneau patru concurenți periculoși și proiectanții erau chemați să găsească soluții pentru depășirea concurenței. Soluția consta în producerea de tunuri de calibrul 305 mm într-un număr suficient pentru depășirea calitativă a forțelor inamice, dar se putea lucra și la nivel de turelă.
Au fost schițate nave ce aveau câte trei turele triple și astfel existau câte 12 tunuri ce puteau să tragă în ambele borduri. Sistemul rusesc prezenta astfel un mare avantaj în raport cu multe cuirasate germane și britanice. Șantierele navale au primit o comandă de patru nave tip dreadnought și ceremonia de începere a lucrărilor s-a desfășurat pe 16 iunie 1909. Clasa Gangut însemna alinierea Rusiei la noul sistem lansat în Marea Britanie cu toate tunurile dispuse spre centrul navei și nu circular. Coloșii metalici aveau o lungime de 181,2 m și deplasamentul ajungea la aproape 25.000 t. Centura laterală avea o grosime de până la 225 mm de oțel și turnul de comandă era protejat de o cuirasă groasă de până la 254 mm. Realizarea unor astfel de blindaje era un adevărat coșmar pentru industria metalurgică, dar pasiunea pentru bani și pofta de afirmare rezolvau orice în epocă.
Erau prea puține cele patru unități de luptă și a fost dată comanda pentru Clasa Împărăteasa Maria, cele trei nave fiind mai scurte (168 m). Sporea însă protecția prin pereții metalici, turnul de comandă dispunând de o cuirasă de 300 mm. Lucrările de construcție au început în anul 1912 și armamentul de la bord a fost considerat destul de performant pentru a fi păstrat.
Cuirasatul Împăratul Nicolae I a fost lansat în producție pentru a face față Imperiului otoman și cele 12 tunuri de calibrul 305 mm erau îmbunătățite pentru a trage cu o cadență de până la trei lovituri pe minut. A fost sporită și grosimea blindajului până la 400 mm în zona turnului de comandă, creierul vaporului.
Cuirasatul avea nevoie de muniții performante pentru a reuși să străpungă armura unui vas inamic similar sau să genereze explozii capabile să spulbere armamentul secundar și să-l avarieze pe cel principal. Oțel înalt aliat era necesar pentru astfel de performanțe și un singur proiectil de calibrul 305 mm avea o masă de 470,9 kg.
Sectorul energetic era chemat să extragă cât mai mult combustibil fosil pentru prelucrarea metalelor, dar și grupurile energetice de la bordul navelor aveau nevoie de cantități impresionante. Numai un cuirasat din Clasa Gangut avea nevoie de 1.847 t de cărbune și de 710 t de petrol. Dacă în economie și în gospodării se recomanda folosirea cărbunelui de proastă calitate, lignit și chiar turbă, pentru obținerea energiei pentru obținerea aburului, mașinile militare primeau numai combustibil solid de cea mai bună calitate, mai ales că nu trebuia să genereze fum vizibil.
Cuirasatele erau interesante prin puterea de foc și prin protecția prin oțel, dar masa sporită le scădea din viteză, ceea ce nu era interesant pentru strategii cu gândire planetară. Nici autonomia nu era satisfăcătoare din cauza consumului ridicat de cărbune și petrol. Țarul a fost convins că industria trebuie să treacă la construirea de crucișătoare de bătălie, nave mult mai rapide și cu o rază mare de acțiune. Se putea chiar sacrifica o parte din armură pentru a se monta o artilerie mult mai puternică. Erau vapoare capabile să spulbere orice țintă inamică și chiar să țină piept cuirasatelor prin manevre în mare viteză, tragerile fiind efectuate de la distanță. Tunurile grele au fost comandate unei uzine din capitala imperiului și aveau calibrul de 356 mm.
Expansiunea flotei și a trupelor terestre a dus la o încetinire a ritmului de producție și au fost cerute guri de foc din Marea Britanie, aliatul îndeplinindu-și obligațiile asumate. Cele patru crucișătoare de bătălie au primit numele în amintirea unor victorii deosebite (Izmail, Navarin, Kinburn și Borodino) și aveau nevoie de minimum 48 de tunuri de mare putere. Erau niște giganți în raport cu cuirasatele deja construite sau în curs de realizare prin lungimea de aproape 224 m. Au fost puse în șantier începând cu 19 decembrie 1912 în orașul Sankt Petersburg și urmau să primească oțelul cel mai bun din imperiu. Începerea războiului mondial a dus la o aprovizionare deficitară și la o încetinire a ritmului de asamblare, armata cerând din ce în ce mai multe muniții.
Industria țaristă a reușit să pună în oțel visurile de mărire ale țarului Nicolae al II-lea, dar începerea primei conflagrații mondiale a dus la o dirijare a resurselor spre nevoile trupelor terestre și programul de înarmare navală a continuat cu dificultate. Obsesia pentru dezvoltarea ambelor categorii de forțe armate a dus la o epuizare economică a colosului rus și a fost ușoară căderea în haosul pus la cale de mișcare bolșevică.
Distrugerea flotei țariste
Zisa Revoluție bolșevică sau Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, mereu cu sublinierea ideii că a fost o acțiune populară, a avut o consecință extrem de neplăcută chiar pentru comuniști: distrugerea flotei. Răsculații au reușit să nimicească elita corpului ofițeresc și astfel a dispărut creierul operațiunilor navale. Au fost dezorganizate și fabricile ce produceau pentru marină și Iosif Stalin a putut să constate că nu are personalul necesar pentru finisarea vapoarelor aflate în șantiere.
S-a trecut la tăierea carenelor pentru recuperarea metalului prețios și au fost modernizate cele terminate în perioada țarismului. Au fost proiecte gigantice ale temutului dictator, dar până la nivelul anului 1941 nu s-a reușit asamblarea de cuirasate. Nici măcar crucișătoarele grele dotate cu tunuri de calibrul 203 mm n-au fost construite. Propaganda de partid și de stat a tot denigrat economia țaristă, slab dezvoltată și care exploata muncitorii și țăranii, dar fostul imperiu a reușit să formeze o flotă în permanentă extindere și chiar în dauna trupelor terestre.
Din păcate, ambele regimuri politice au fost interesate de dezvoltarea unei industrii cu destinație militară și locuitorii au avut un nivel de trai deosebit de scăzut, ceea ce s-a menținut până-n prezent. Fabrici au existat, dar nu produceau ceva pentru progres și pentru fericirea oamenilor.
Foto sus: Cuirasatul Împăratul Nicolae I, în construcție (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
