Rolul economiei din spațiul rusesc

S-a tot scris că înainte de 1917 n-a existat suficientă industrie în spațiul rusesc și că n-au fost făcute investiții în fabrici care să prelucreze în mod superior vastele resurse ale imperiului ce se întindea pe două continente și era cel mai mare organism statal centralizat. Imensele teritorii începeau să fie unite prin rețele de căi ferate și Transsiberianul a devenit un simbol al ingineriei mondiale prin faptul că au fost înfruntate fluvii nervoase, mlaștini perfide și geruri năprasnice, tehnica feroviară a vremii nefiind suficient de evoluată pentru a înfrunta armele naturii. Totuși, constructorii țariști au reușit să deschidă un fir metalic care să facă legătura cu Extremul Orient. Era o adevărată bijuterie a tehnicii vremii, muncitorii reușind să înfrângă rezistența naturii ce se opunea cu înverșunare acțiunii omului în căutare de resurse și de mijloace pentru transporturi militare. Totuși, calea ferată nu era capabilă să susțină un trafic intens și la viteze mari.

Exista și o industrie care să livreze locomotive și vagoane pentru economie și transportul de persoane. Petrolul de la Baku era utilizat din belșug. Cărbunele, minereul de fier și lemnul erau exploatate intensiv. Orașele începeau să devină cenușii de la coșurile întreprinderilor, dar savanții de astăzi spun că nu era suficient ce s-a făcut până în anul 1917 și abia în comunism a început o industrializare forțată și astfel a devenit Rusia sovietică o putere mondială.

Nici nu poate să fie comparată cu lumea rurală, tradițională, de dinainte de evenimentele din 1917. Intelectualii de astăzi îi urăsc pe țăranii definiți drept obtuzi, dar aceștia furnizau cantități enorme de produse agricole ce mergeau la export sau aprovizionau orașele. Este interesant de observat că multe persoane instruite au chiar origini țărănești, dar ura din creier trebuie să se manifeste cumva.

Propaganda comunistă a avut grijă să facă totul pentru a se uita ceea ce s-a realizat în perioada țaristă și otrava politrucilor a invadat capetele locuitorilor din spațiul rusesc și al celor ce se ocupă de Rusia imperială. Uzine existau din belșug, dar producția lor nu era interesantă pentru economie din cauză că autoritățile doreau în primul rând dezvoltarea capacităților militare.

Armata rusă era dotată din belșug cu armament portativ și cu artilerie, mult peste nivelul celor din alte state cu pretenții de forțe militare. Totuși, în timpul Primului Război Mondial nu s-a putut face față consumului din cursul ofensivelor de amploare și această situație a fost prezentată drept o dovadă a rămânerii în urmă a lumii ruse. Rusia a fost obligată să importe chiar puști și muniție de infanterie pentru că nu erau suficiente arme pentru dotarea mulțimilor de recruți.

Adevărul este unul singur: conducerea țaristă avea pofte exagerate de mărire și a fost absolut interesată de dezvoltarea unui mecanism pentru proiectarea forței la distanță. Armata era interesantă, dar se mișca prea lent în comparație cu marina de război și aceasta a primit fonduri din belșug. Uzinele au primit ordin să construiască artilerie navală grea fără să mai țină cont de consumul de materiale.

Fabrica Obuhov din Sankt Petersburg era specializată în armament naval și a livrat până în anul 1917 126 de tunuri de calibrul 305 mm model 1907. Erau giganți ce cântăreau 50,7 t și alte 42 au fost gata până la sfârșitul lui 1918. Industria țaristă trebuia să pregătească și muniția necesară gurilor de foc, un singur proiectil având 470,9 kg. Puține țări își permiteau astfel de instrumente de distrugere produse și în serie.

Să nu se creadă că industria țaristă nu lucra din plin și au mai fost livrate 88 de piese de calibrul 305 mm model 1895, dar acestea au folosit inițial proiectile de numai 331,7 kg și cu o încărcătură de azvârlire de 100 kg. Pulberile din ce în ce mai agresive cereau țevi din oțel superior ca rezistență și toate piesele erau supuse unor tensiuni deosebite. A fost normal ca tunul să aibă o masă de aproape 43 t. Este interesant de precizat că erau adevărate bijuterii ale tehnicii navale și au fost cele mai grele arme funcționale pe vapoarele de luptă construite în Rusia.

Stalin a dorit o supradezvoltare a flotei

Chiar dacă Iosif Vissarionovici Stalin a dorit o supradezvoltare a flotei și a avut la dispoziție noi capacități de producție, problemele ridicate de asamblarea corpului unor cuirasate și de proiectare a tunurilor de calibre superioare au făcut ca marina sovietică să folosească tot piesele de calibrul 305 mm pe navele cuirasate sau montate pe vagoane. Industria țaristă a avut personal instruit și menținea o strânsă legătură cu proiectanți din Franța și Marea Britanie pentru ca nu cumva să rămână izolată de cercetarea avansată.

Marina militară a primit tunuri grele moderne începând din 1877 și au fost livrate cele de calibrul 229 mm, un proiectil având o masă de 188,4 kg. Era prea puțin pentru poftele conducătorilor și a apărut un tun de calibrul 305 mm ce avea o masă de 51,3 t. Era un colos al epocii și acest Model 1877 putea să tragă cu proiectile ce ajungeau la 394 kg. Revoluția industrială se făcea simțită în domeniul armamentului. Cum în epocă nu apăruse încă oțelul înalt aliat, țevile erau scurte și groase, cu un consum mare de metal.

Industria metalurgică a fost capabilă să toarne piese de mari dimensiuni din cele mai bune oțeluri disponibile în epocă, dar prețiosul aliaj era imobilizat în mașini care nu produceau ceva util pentru masele sărace. Fabricile erau în secolul al XX-lea, dar satele și orășelele rămâneau ancorate în trecut pentru că nu dorea conducerea statului să fie progres rapid.

Capacitățile de producție militară erau avansate pentru că puteau să livreze multă pulbere de calitate superioară marinei de război. Dezvoltarea unei țări este calculată și după posibilitățile explozibililor de propulsie și cei navali trebuiau să treacă de pragul a 650 m/s ca viteză inițială a proiectilelor. Tunurile de calibrul 152 mm de pe vapoare foloseau încărcături de 12 kg pentru a se obține o viteză inițială de 807 m/s în anul 1907. Cele de calibrul 203 mm necesitau o șarjă de 39 kg.

Nu era o problemă pentru fabrici satisfacerea acestor cereri, dar amiralii doreau și depozitele pline cu muniții pentru artileria principală de pe cuirasate. Ordinele au fost executate cu plăcere și pirotehniile au fost extinse. Un tun pentru o navă din clasa Borodino cerea câte 100 apoi 125 kg de substanțe propulsoare. Datele sunt neclare pentru piesele de la bordul cuirasatelor dotate cu tunuri de calibrul 305 mm, unele surse mergând pe 132 kg și altele pe 157. Este interesant de precizat că România interbelică nu putea să producă pulberi energice și trebuia să importe produsul finit sau materiile prime necesare local.

Au tot fost construite instrumente militare în exces până când s-a putut constata că sunt probleme în alte sectoare ale vieții economice și chiar în domeniul forțelor armate. Agricultura nu dispunea de suficiente unelte din fier și mașinile erau o raritate. Armata ar fi avut nevoie de mai multe guri de foc pentru artileria de câmp și de asediu, dar statul țarist avea alte planuri și a fost dat ordin să fie produse în serie tunuri de calibrul 356 mm pentru o clasă de crucișătoare de bătălie.

Ordinul a fost executat, dar complexitatea noii construcții a dus la realizarea unei singure piese. Au fost cerute și din import, aliatul britanic livrând 16 tunuri în condițiile dificile prin porturile nordice Rusiei. Aceste guri de foc nu aveau utilitate pe câmpurile de luptă ale conflictului mondial, dar conducerea țaristă și apoi cea burgheză n-au vrut să piardă competiția navală cu celelalte puteri mondiale. Au fost sacrificate trupele terestre pentru a se dezvolta marina și astfel au fost pierdute multe vieți prin tranșeele conflagrației și a favorizat apariția unei stări de nemulțumire în rândurile militarilor, ușor de ademenit apoi de propagandiștii de stânga.

Supradimensionarea forțelor navale a pus o mare presiune pe economie și fabricile au fost copleșite cu comenzi speciale. Nu mai era loc pentru capacități industriale care să favorizeze extinderea mediului de afaceri și așa se explică de ce țara progresa lent în multe domenii. Mecanismul militar nimicește tot ce atinge.

Concepțiile țariste au fost preluate de către Iosif Vissarionovici Stalin și acesta n-a fost mulțumit cu ceea ce a găsit în domeniul arsenalelor. Industrializarea s-a făcut tot în scopuri militare și așa se explică de ce a apărut fenomenul de ruinare a localităților înființate artificial după ce fabricile speciale și-au redus producția sau n-au mai primit comenzi.

_{Foto sus: Calea ferată transsiberiană (© Wikimedia Commons)}