Rusia, o enigmă pentru Europa
După cum bine sublinia Winston Churchill, Rusia este o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme. Aşa a rămas şi astăzi, având în vedere că Europa are în continuare greutăţi în a înţelege adevăratele motive care au determinat schimbarea strategiei de politică externă a Rusiei în actuala criză generată de schimbarea orientării politice ale Ucrainei. Care este raţiunea din spatele anexării Crimeei şi ce obiective strategice urmăreşte de fapt Rusia în Ucraina – iată principale întrebări au frământat mediile politice occidentale.
Testamentul lui Petru cel Mare şi actualitatea lui
În galeria liderilor care au schimbat destinele statelor pe care le-au condus, Petru cel Mare este, fără ezitare, un bun studiu de caz. El a fost liderul care a transformat Rusia dintr-un stat înapoiat al Evului Mediu într-o mare putere a Europei moderne. Rusia lui Petru cel Mare a moştenit însă regimul autocratic fundamentat încă din perioada ocupaţiei mongole. După căderea Constantinopolului şi crearea Rusiei în jurul Ducatului Moscovei, regimul ţarist a proclamat Rusia ca fiind A Treia Romă. Din cauza nenumăratelor ameninţări externe pentru existenţa statului rus(invazia mongolă si războiul ulterior cu uniunea polono-lituaniană din secolul al XVII-lea), Moscova a dezvoltat sentimentul de cetate asediată, ce va impulsiona ulterior comportamentul său agresiv în tratarea problemelor de politică externă.
Luând ca exemplu modelul de putere mongol şi cel european, Rusia lui Petru cel Mare şi-a dezvoltat propriul regim autocratic. Este adevărat că Petru cel Mare a creat doar o bază pentru un regim cu ambiţii imperiale, care ulterior a fost dezvoltat de Ecaterina cea Mare, în timpul căreia Rusia a atins apogeul său imperial.
În ceea ce-l priveşte pe Petru cel Mare şi posibilele sfaturi pe care acesta le-a lăsat urmaşilor săi, ştim din istorie că agravarea rapidă a stării de sănătate a ţarului l-a impiedicat să numească un succesor pentru tron şi cu atât mai puţin să redacteze un document oficial cu titlu de testament.
În ciuda acestui fapt, începând cu secolul al XIX-lea a început să circule un document cunoscut sub numele de Testamentul lui Petru cel Mare, foarte des citat în analizele care aveau ca temă spaţiul rus. Acest presupus Testament al lui Petru cel Mare a devenit foarte popular în mediile politice europene, care erau îngrijorate de tendinţele expansioniste ale Moscovei. Aşa-zisul document făcea referire la obiectivul Rusiei de a obţine controlul teritoriilor stăpânite de imperiul otoman (aflat în declin profund) cu o mare importanţă acordată controlului strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De asemenea, era prevăzută şi o absorbţie a statelor vecine din Europa de sud-est şi centrală. Ultimul obiectiv al închipuitului testament era cucerirea unei părţi a Europei Occidentale.
Autenticitatea acestui document a reprezentat un subiect aprins de dezbatere între comentatori şi analişti. Chiar dacă s-a demonstrat că este vorba de un apocrif scris de un general polonez la sfârşitul secolului al XVIII-lea, foarte mulţi îl consideră ca fiind o expunere a intenţiilor reale ale Rusiei în politică sa externă. A fost publicat pentru prima dată în 1812 de către Napoleon, pentru a-i servi ca pretext în invadarea Rusiei. Continutul Apocrifului se potrivea în mare parte cu tendinţele politicii externe de până atunci ale imperiului ţarist, de aceea a fost şi luat în seamă.
Cât de valabile mai sunt astăzi acele previziuni din respectivul testament plastografiat este o altă chestiune intens dezbătută, având în vedere că Rusia actuală nu mai este nici statul imperial de altă dată, dar nici o superputere mondială aşa cum era în perioada sovietică. Cei 45 de ani comunism din URSS au dovedit însă că un sistem opresiv nu poate fi pus în aplicare fără călăi gata să trădeze interesul naţional. Chiar dacă Stalin şi-a implementat modelul dictatorial în Europa Centrală şi de Sud-Est cu ajutorul Armatei Roşii, fără aservirea unor cercuri locale de putere, sistemul nu s-ar fi dezvoltat atât de bine.
Toate acţiunile Rusiei de până acum nu au depăşit însă spatiul ex-sovietic, fie că e vorba de Războiul din Georgia, de anexarea Crimeei sau de implicarea în războiul civil din Ucraina. Rusia, ca orice altă fostă putere imperială, încearcă să-şi menţină un cerc de influenţă, la fel ca şi SUA. Păstrarea unui echilibru al puterii a prevenit conflictele armate în Europa. După implozia URSS, acest echilibru al puterii a dispărut, iar în spaţiul ex-sovietic s-a creat un vid de putere care s-a manifestat prin diferitele conflicte îngheţate şi apoi reactivate. Rusia, fie ea al lui Elţîn sau a lui Putin, nu va renunţa niciodată să menţină Ucraina în propria sferă de influenţă. După cum declara cunoscutul geostrateg Zbigniew Brzezinski, în cartea sa intitulată Marea Tablă de Şah(1997), „Rusia fără Ucraina a încetat să mai fie un imperiu”. Conform analizelor sale, noua ordine mondială, în care se remarcă hegemonia SUA, este îndreptată împotriva Rusiei şi a rămăşiţelor sale. Brzezinski consideră că „Ucraina este un avanpost occidental menit să prevină recrearea URSS”. Orice implicare americană în spaţiul ex-sovietic este tratată cu foarte mare ostilitate din partea Moscovei, care îşi vede ameninţate interesele strategice.
Accentuarea rusofobiei din Europa şi motivele sale
Dacă este să indentificăm o origine istorică a rusofobiei în Europa, atunci aceasta ar fi plasată tradiţional în timpul domniei ţarului Nicolae I (1825-1855). Războiul ruso-polonez din 1830-1831 şi implicarea Rusiei în revoluţiile de la 1848 din Franţa şi Belgia au conturat un sentiment solid anti-rusesc. De fapt, extinderea rusofobiei a apărut încă din perioada napoleoniană, când este publicată şi lucrarea Des progrès de la puissance russe (1812) a lui Charles-Louis Lesur, considerată una dintre cele mai influente lucrării din istoria rusofobiei. În cuprinsul ei era publicat pentru prima oară şi închipuitul testament al lui Petru cel Mare. Obiectivul lui Napoleon Bonaparte era acela de a înspăimânta Europa Occidentală prin portretizarea Rusiei ca pe o putere despotică în căutarea unei prăzi. Sentimentul anti-rus accentuat de tentativa Rusiei de a avansa către strâmtorile controlate de Imperiul Otoman a culminat cu Războiul Crimeii (1853-1856).
O varietate de clişee din cultura de masă s-au dezvoltat, în special, în perioada Războiului Rece şi-au continuat să fie utilizate şi în războiul politic cu Rusia, chiar daca ele au fost create iniţial pentru URSS. Reprezentările negative din presa şi cultura populară au continuat să folosească diferite stereotipuri despre Rusia, în aşa fel încât să o prezinte ca pe un duşman natural al statelor europene, în contul unor nedreptăţi săvârşite de URSS în trecut. Chiar şi după dispariţia comunismului în Europa şi încheierea Războiului Rece, ruşii au continuat să fie, ani la rând, prezentaţi ca personaje negative în filmele de la Hollywood.
Principalul motiv din spatele acestui curent anti-rus a fost actualul regim autocratic de la Moscova, învinovăţit că împiedică democratizarea fostelor state ex-sovietice sau comuniste. De asemenea, Rusia evită să repare nedreptăţile făcute de URSS, în special în statele din Europa de Est, pe care încearcă de fapt să le acopere.
Sentimentul anti-rusesc a crescut brusc dupa anexarea Crimeei şi după intervenţia indirectă în războiul din Ucraina. Rusofobia a ajuns la un nivel maxim pe plan internaţional atunci când un avion de pasageri al Malaysian Airlines (MH17) a fost doborât deasupra Donbasului. Chiar dacă ancheta este încă în desfăşurare, specialiştii internaţionali au susţinut variant doborârii avionului cu o rachetă sol-aer Buk, livrată de Rusia separatiştilor. Sentimentul rusofob a ajuns să fie comparabil cu cel din timpul Războiului Rece, chiar dacă Rusia nu are o implicare globală în problemele internaţionale, în afara zonelor în care are aliaţi tradiţionali (aşa cum este cazul Siriei). Occidentul a început din nou să considere Rusia ca pe o ameninţare chiar dacă din punct de vedere economic are de pierdut de pe urma sancţiunilor economice pe care le-a dictat împotriva Rusiei, la insistenţele partenerilor americani. SUA la rândul lor sunt prea puţin afectate de sancţiunile economice îndreptate împotriva Rusiei. Din păcate această rusofobie a căpătat nu doar valenţe politice, ci şi sociale. Ruşii au început să fie consideraţi drept ignoranţi care nu sunt în stare să aibe alte opţiuni politice în afara de cea oferită de Vladimir Putin, atât de demonizat în ultima vreme. Se pare că părerile cu privire la Rusia trebuie să fie de cele mai multe ori negative pentru a fi apreciate. Toţi cei care au o poziţie mai nuanţată, nefiind nici pro şi nici contra Rusiei, ajung să fie priviţi cu suspiciuni şi să fie numiţi slugi ai Moscovei. A fi rusofob este practic sinonim cu a fi normal în Europa, chiar dacă sunt şi ruşi care nu sunt de acord cu politica oficială a lui Putin şi nu sunt nici nostalgici după era sovietică.
Chiar dacă mulţi europeni şi-ar dori să audă doar o pledoarie a acuzării Rusiei, ceea ce avem cu adevărată nevoie acum este o analiză lucidă a politicilor Moscovei, fie interne sau externe.
A nu fi de acord cu anexarea Crimeei nu este rusofobie, ci o poziţie politică. A cataloga orice critică la adresa Rusiei drept rusofobie este similar cu a eticheta orice perspectivă rusă în legătură cu Ucraina ca fiind pură propagandă. Practic înăbuşim orice şansă a unei dezbateri normale atunci când declarăm că Washingtonul deţine adevărul absolut în chestiunea Ucrainei, iar orice altceva este o manipulare rusească. E necesar să tragem o linie între argumentele motivate şi cele isterice, al căror intenţie este să facă senzaţie în rândul publicului prin demonizarea Rusiei. Pentru a repara relaţiile deteriorate ale Rusiei cu Occidentul, în scopul garantării păcii şi stabilităţii în Europa, e nevoie de o gândire justă care să asigure imparţialitatea. Cu retorica extremistă nu vom ajunge la un numitor comun. O situaţie de aceast gen o întâlnim inclusiv în interiorul societăţii ruse, unde opoziţia reprezentată de liberalii ruşi este acuzată de adepţii lui Putin că îşi urăşte ţara. A nu fi de acord cu politica oficială a guvernului sau cu gândirea majorităţii cetăţenilor nu înseamnă ură de ţară;e ca şi cum am spune despre Naom Chomsky, un cunoscut critic al politicilor americane, că urăşte SUA.
O analiză serioasă şi echilibrată a Rusiei este ceea ce lipseşte jurnalismului actual. A hrăni cititorii mai puţin informaţi cu fanatism anti-rus, mai ales în statele care au avut de suferit de pe urma politicilor abuzive ale URSS, a ajuns să fie o reţetă populară. Analizele echidistante în jurnalism sunt din ce în ce mai rare.
La fel ca în politică, atunci când vrei să câştigi alegerile, cea mai bună strategie este să ţinteşti asupra păturii de mijloc a alegătorilor, reprezentată de indecişi. Tot aşa poţi manipula cititorii mai puţin informaţi, să creadă în opiniile tale.
Ce vrea de fapt Rusia de azi?
După destrămarea URSS, în 1991, Washingtonul şi aliaţii săi din Europa au considerat că pot face din Rusia un partener, care va adera treptat la o democraţie de tip occidental. Chiar dacă Moscova nu a fost considerată niciodată un adevărat aliat, liderii occidentali au crezut că ea va împărţi cu Occidentul aceleaşi obiective de politică externă.
Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, această linie de gândire s-a spulberat, iar odată cu anexarea Crimeei, Moscova a respins definitiv regulile impuse de Occident. Motivaţiile noii abordări de politică externă a Rusiei au devenit o enigmă pentru Occident. Pentru a înţelege politica Rusiei, SUA şi partenerii săi europeni trebuie să-şi imagineze ce gândeşte Rusia;practic, Occidentul ar trebuie să-şi închipuie ce acţiunii ar întreprinde dacă ar fi în locul liderilor de la Kremlin.
Din perspectiva rusă, actualul conflict din Ucraina îşi are originea imediat după încheierea Războiului Rece. După dispariţia URSS, Occidentul a fost pus să aleagă între două opţiuni:asimilarea Rusiei în sistemul democratic occidental sau demantelarea fostei sale sfere de influenţă. Prima variantă a fost susţinută de diplomatul american George Kennan şi de către liberalii ruşi, care credeau că o abordare anti-rusă va provoca ostilitaţi din partea Moscovei şi nu va aduce nimic benefic pentru Europa. Avocaţii acestei opinii credeau în faptul că statele din spatiul ex-sovietic vor ajunge oricum să se alăture democraţiilor occidentale, aşa cum o va face şi Rusia.
Preşedinţii Bill Clinton şi George W. Bush au ales în schimb cea de a doua abordare, care avea ca ţintă distrugerea influenţei Moscovei în statele ex-sovietice. Primul pas făcut de americani a fost extinderea NATO spre Est, în contradicţie cu ceea ce i s-a promis lui Gorbaciov după reunificarea Germaniei. SUA au susţinut extinderea NATO inclusiv cu statele baltice, state ex-sovietice, asigurând Moscova că forţele armate staţionate în noile state membre nu vor periclita în niciun fel securitatea sa. Rusia condusă de Elțîn a crezut iniţial în această promisiune, acceptând extinderea NATO atât timp cât ea nu va ameninţa interesele strategice ale Kremlinului. Liderii ruşi au fost prinşi nepregătiţi de lipsa de cooperare a SUA atunci când s-a pus problema construirii unui scut antirachetă în Europa, crezând că puteau ajunge la un compromis cu partea americană, în așa fel încât interesele strategice ale fiecăruia să fie respectate. În schimb, liderii occidentali au continuat să afişeze o mentalitate moştenită încă din perioada Războiului Rece.
După conflictul din Georgia (2008) a venit rândul Ucrainei să fie subiectul unui sângeros război civil. Una din cauzele acestor conflicte a fost politica occidentală de a încuraja tensiunile politice între facţiunile pro-occidentale şi cele pro-ruse din statele aflate la frontiera cu Rusia. Practic, aceste state ex-sovietice au ajuns să fie subiectul unor divizări culturale, iar decizia unor lideri de oprimare a populaţiei vorbitoare de rusă din aceste state nu putea lăsa indiferentă Moscova. Minorităţile ruse din Estonia şi Letonia nu au nici până acum drepturile depline care decurg din cetăţenia statelor în care locuiesc. Aceştia nu pot vota, nu se pot înscrie în şcoli ruse şi nu au nici acces la media rusească. Cu toate acestea, comunitatea europeană nu consideră că această abordare ar încălca de fapt nişte drepturi civile. În concluzie, când a venit vorba Ucrainei şi a unei posibile ameninţări NATO, care după extindere ar fi ajuns să aibe sub control Crimeea, Rusia nu a putut să nu reacţioneze. Pe lângă faptul că în Crimeea etnicii ruşi deţin majoritatea, regiunea mai este şi sediul flotei ruse de la Marea Neagră. Anexarea Crimeei a venit în concordanţă cu noua reaşezare geostrategică din Europa începută de SUA. Ruşii o consideră de fapt o reunificare, având în vedere că Crimeea a făcut parte din Rusia până în 1954, atunci când a fost cedată de Hruşciov republici sovietice ucrainene. Anexarea Crimeei vine totuşi în contradicţie cu tratatul semnat cu Ucraina, prin care Rusia se angaja să garanteze integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul renunţării la armele nucleare staţionate pe teritoriul ucrainean.
Occidentul a fost surprins de reacţia promptă a Moscovei. Generalul american Philip Breedlove, comandantul suprem al forţelor NATO din Europa, a declarat că Rusia a acţionat mai mult ca un adversar decât ca un partener. Până la urmă scopul înfiinţări NATO nu a fost cel de a avea Rusia (URSS de atunci) ca partener, ci pentru a o contracara. Care a fost scopul supravieţuirii NATO, până acum, dacă nu o izolare geostrategică a Moscovei? A fost doar o chestiune de timp până când Rusia ar fi reacţionat la această încercuire geostrategică. Astfel, Kremlinul a considerat că toate declaraţiile care încurajau cooperarea Rusiei cu Occidentul nu erau altceva decât nişte dovezi de ipocrizie. Atunci când a motivat anexarea Crimeei, Rusia a susţinut că s-a creat deja un precedent prin cazul provinciei Kosovo, a cărei independenţă a fost girată de SUA şi Europa Occidentală. La fel se întâmplă şi în cazul Ucrainei, unde Rusia declară că SUA s-au implicat în afacerile interne ucrainene, finanţând revoluţia care a dus la îndepărtarea lui Ianukovici de la putere. Practic, ajutorul ascuns de care beneficiază separaţişti din Donbas din partea Rusiei este un răspuns la acţiunea iniţială întreprinsă de SUA. Vestul nu a renunţat nici până acum la politica sa de dublu-standard în relaţiile sale cu Rusia. În concluzie, aceste două perspective diferite au ajuns să intre în coliziune în Ucraina.
Liderii Occidentali au văzut în eforturile Rusiei de creare a unei uniuni euroasiatice care să atragă statele vecine ca pe o încercare de reînviere a URSS. Din perspectiva rusă, uniunea euroasiatică este o alternativă la uniunea europeană. În fapt, niciunul din statele care doresc să adere la uniunea euroasiatică nu dorește să reînvie URSS-ul pentru a se confrunta cu Occidentul. Totul ţine până la urmă de apropierea geografică şi culturală. Un stat precum Kazahstanul nu şi-ar găsi locul într-o uniune europeană condusă de lideri occidentali. Uniunea euroasiatică se creează pe ideea extinderii actualei uniuni vamale dintre Rusia, Belarus şi Kazahstan.
Actualul conflict din Ucraina, în care există atât diviziuni politice cât şi culturale, a dus la formarea autointitulatelor republici populare Donetsk şi Lugansk, dupa modelul republicii separatiste Transnistria.
SUA au perceput actuala chemare la dialog din partea Rusiei ca fiind o încercare de a dicta nişte condiţii inacceptabile. Singura soluţie pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia este ca SUA şi aliaţi din NATO să-şi schimbe poziţia dintr-una conflictuală într-una a angajamentului constructiv.
Până la urmă este în joc pacea şi securitatea în Europa, iar atât Rusia cât şi SUA trebuie să accepte un compromis în ceea ce priveşte problema ucraineană. Chiar şi în timpul Războiului Rece, Washingtonul şi Moscova au reuşit să ajungă la o înţelegere în ceea ce priveşte statutul neutru al Austriei şi Finlandei. Acele înţelegeri nu au subminat în nici un fel sistemul democratic din cele două ţări şi chiar s-au dovedit benefice pentru economiile lor şi pentru reputaţia lor internaţională. Nu este deloc întâmplător că Finlanda, un stat neutru (membru doar al UE şi nu al NATO), a reuşit să joace un rol de mediator în detensionarea relaţiilor dintre Occident şi URSS, în timpul Războiului Rece, odată cu semnarea acordurilor de la Helsinki (1975). Acelaşi statut neutru trebuie garantat la nivel internaţional şi pentru Ucraina, care în acelaşi timp trebuie să garanteze drepturile populaţiei vorbitoare de limbă rusă din estul Ucrainei. În caz contrar, Ucraina va continua să fie devastată de război civil, iar Occidentul şi Rusia se vor angaja într-o nouă confruntare prelungită, aşa cum au fost cea din timpul Războiului Rece.
Bibliografie
http://www.globalsecurity.org/military/world/russia/czar-peter-i-will.htm
https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2014-06-16/what-kremlin-thinking
http://russia-insider.com/en/russophobia-exists-overusing-term-counter-productive/ri7813
