Călători prin lumea rusă în vremea revoluției lui Lenin

În istoria omenirii sunt evenimente, date care devin și rămân memorabile prin transformările pe care le produc, prin impactul lor asupra umanității. 1917 este tocmai unul dintre anii care jalonează puternic istoria secolului al XX-lea, dar nu pentru că a fost al treilea an al Marelui Război, ci prin zguduirea care s-a produs în lumea rusă: două revoluții care au generat prăbușirea Frontului de Est și amurgul Imperiului rus. În ceea ce privește participarea Rusiei în Marele Război, aceasta a rămas cumva uitată în siajul Revoluției, al Războiului civil și nici azi lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Contemporanii au avut percepția că, în cele din urmă, vechea Rusie va supraviețui și acestor încercări, dar urmările revoluțiilor din Rusia anului 1917 au fost profunde și de lungă durată și, mai ales, cu un impact covârșitor în istoria lumii.

Despre Rusia anului 1917 s-a scris mult – istoria acelui an a fost interpretată într-o anumită cheie, vreme îndelungată, impusă de propaganda oficială a statului comunist rus. Pe de o parte au fost glorificați liderii revoluției, idealurile și principiile acesteia, pe de alta a fost înfierată lumea vechiului regim, dușmanii revoluției.

Era istoria scrisă, desigur, de învingători, dar au existat și versiuni scrise de învinși. Centenarul Revoluțiilor din Rusia a readus fenomenul sub lupa atentă a istoricilor, iar dispariția URSS, produsul revoluției bolșevice, oferă istoricilor din spațiul rus libertatea de a revizita anul 1917. Și nu numai istoricii ruși au acest prilej, căci trecerea timpului, dispariția protagoniștilor, documente noi ieșite la iveală, metode și mijloace moderne conferă un larg spațiu de manevră cercetătorilor interesați de subiect.

O sursă inedită pe masa istoricului de azi este literatura memorialistică. Amintirile, jurnalele, memoriile au avantajul de a fi publicate la mult timp după dispariția autorului, a contemporanilor săi, dar și dezavantajul subiectivismului reflectării unor evenimente de pe poziții partizane sau prin lentilele limitelor personale ale naratorului. Sigur, iscusința istoricului poate depăși capcanele acestea și utilizarea literaturii memorialistice devine, de cele mai multe ori, un factor contributor la cunoașterea și înțelegerea trecutului așa cum a fost el.

Pictură ce îl înfățișează pe Lenin în timpul unui discurs susținut în fața bolșevicilor

Articolul de față propune tocmai o astfel de abordare a lumii rusești a anilor 1917-1919, prin prisma unor martori ai evenimentelor petrecute acolo. Am utilizat însemnările unor români, belgieni sau francezi prezenți în Rusia în vremea revoluției, dar și lucrări ale istoriografiei europene, unele recente, precum cartea lui Alexandre Sumpf, La Grande Guerre oubliée. Russie 1914‑1918, Paris, Perin, 2017.

Multiplele fațete ale revoluției ruse

Anii 1917-1921 reprezintă o perioadă de polarizare internă a violenței universalizate, a criminalității, a foamei și a frigului¹. Statul rus și economia rusă se prăbușesc sub loviturile interne și externe. În 1920, producția industrială a Rusiei reprezintă numai 20% din nivelul celei din 1914, doar 60% din terenurile cultivate în 1914 mai sunt utilizate în 1920².

Este, așadar, o luptă și pentru redistribuirea resurselor, o luptă care opune comunități și uneori etnii. Să nu uităm că revoluția din februarie 1917 a izbucnit la Petrograd tocmai ca urmare a penuriei de alimente, produse industriale, combustibil. Ce contrast cu Rusia anului 1915, în care ardeleanul Gheorghe Todea, proaspăt prizonier la ruși, remarcă faptul că ,,mă credeam în țara pânii și a untului, căci atâta pâne, unt și carne nu am mai văzut ca în Rusia”³.

Rusia lui 1917, dar și a următorilor ani, este o masă de oameni în mișcare, 15 milioane de soldați aflați pe front, alte 3 milioane servesc și ei armata, mai sunt 6 milioane de oameni evacuați din zona frontului⁴, sute de mii de dezertori, fugari, refugiați umblă fără rost prin țară. E o lume mobilă care permite circulația ideilor, dar mai ales a factorilor revoluționari – iar viteza aceasta a mișcării necontrolate a maselor contribuie și la o anumită propagare a unor acte de violență și vandalism.

Un istoric german, Dietrich Beyrau, apreciază că revoluția din februarie a degradat statul, dar lovitura de grație a fost dată în iarna anului 1917-1918, definită ca o perioadă a violenței și a anarhiei, alimentată de un consum excesiv de alcool. Excesul de alcool a fost văzut ca o formă de protest și de încălcare a legii prohibitive de la începutul războiului, date de autoritățile țariste. De fapt, cheia succesului revoluției stă tocmai în această spirală a anarhiei, a violențelor de care o grupare politică sub conducerea lui Lenin și Troțky a profitat pentru a prelua frâiele conducerii. Puterea Vechiului Regim era concentrată în forța coercitivă a armatei sale.

Uriașele pierderi de efective umane, durata prea lungă a războiului, aprovizionarea din ce în ce mai proastă cu echipamente, alimente și muniție au zdruncinat forța și echilibrul armatei imperiale. Prima revoluție rusă a anului 1917, cea din februarie, se desfășoară tocmai pentru că trupele altădată fidele țarului nu mai sunt disponibile. Garnizoana de la Petrograd, formată din soldați răniți pe front, din țărani și tineri care nu doreau să lupte, fraternizează cu mulțimea.

Acesta este punctul de start al transformării și prăbușirii Rusiei. Anarhia se extinde și în zona frontului, în momentul faimosului Ordin de zi nr. 1 din 14 martie 1917, prin care se fac primii pași pentru politizarea armatei și se desființează salutul militar. De aici până la nerecunoașterea ofițerilor și alegerea altor lideri din rândul soldaților mai este doar un mic pas. După trei ani grei de război, presărați de nenumărate abuzuri asupra soldaților, autoritatea ofițerilor este în derivă. Soldații decid dacă luptă sau nu, soldații controlează mersul frontului.

Și mai este ceva: dispariția țarului din peisaj. Vechea Rusie avea o credință: „Un Dumnezeu în cer și un țar pe pământ”⁵. Lipsit de experiență, fără să înțeleagă mersul istoriei, noul guvern emanat de revoluția din februarie decide să continue războiul și, prin aceasta, pecetluiește soarta țării și a sa. Este momentul de care profită bolșevicii – programul lor politic este simplu: pace fără anexiuni și despăgubiri, pământ pentru țărani. Pentru cei un milion de soldați aflați în garnizoanele marilor orașe, soldați care nu mai doresc să plece pe front, acesta este un mesaj hotărâtor.

Aceștia trec de partea revoluției, și ca ei sunt tot mai mulți. Abordarea clasică a istoriei revoluției ruse din 1917, mai cu seamă a celei bolșevice, a fost aceea a unei revoluții univoce – în jurul liderilor s-au adunat, într-o chemare, muncitorii și țăranii, omițând ceea ce, mai recent, cercetătorii fenomenului au realizat, și anume că, de fapt, sunt mai multe centre și cumva fenomenul este plurivoc.

Petrogradul este capitala și creuzetul revoluției, dar fenomenul se dezvoltă și la Moscova – centru nevralgic al transporturilor, comerțului, industriei. Centre ale revoluției mai sunt și Riga, Harkov, Ekaterinburg, Irkuțk. Aici revoluția se derulează după alte reguli, după modele singulare. Apare, așadar, o relație complexă între centru și periferie⁶.

Întrunire a reprezentanților soldaților revoluționari ruși la Petrograd (mai 1917)

Nici imensa masă de țărani nu rămâne inertă, focul o atinge și pe ea: în toamna anului 1917 au loc adevărate Jacquerii, revoluția agrară fiind în fond un val de infracțiuni, dezordini, incendieri, care nu sunt decât parte a unei logici de eradicare a trecutului agrar⁷. Revoluția și Războiul civil scot la iveală o mulțime de racile acumulate în societatea rusă: tensiuni etnice, antisemitism, ura față de anumite clase sociale.

Peste acestea se adaugă penuria de resurse, nevoia de redistribuire a bogățiilor. Din acest creuzet se nasc haosul și violența generalizate. Sunt zone acaparate de grupări militare conduse de adevărați „lorzi ai războiului”, care nu au în mod special o agendă politică, ci doar un scop – jefuirea, iar elita militară și clasele educate ajung să-i vadă pe bolșevici ca agenți ai ordinii, în acest haos⁸.

Cum sunt rușii anului 1917?

În literatura memorialistică românească a Marelui Război există câteva nuanțe ale descrierii Rusiei și a rușilor. În Primul Război Mondial, Rusia a avut interesele sale proprii, de mare imperiu. O Românie puternică deranja interesele acesteia din Balcani. De aceea, aliatul rus a ezitat să ajute România în momentele grele ale anilor 1916 și 1917.

Românii au așteptat prea multe de la ruși, iar absența materializării așteptărilor noastre a condus la o dezamăgire profundă față de ruși, fapt reflectat în toate scrierile memorialistice unde aceștia sunt descriși într-o lumină nefavorabilă. Rușii petrec, rușii o duc bine, rușii se retrag din fața inamicului și evită să lupte, ei sunt lași, rușii au o atitudine superioară față de noi, nu se comportă ca aliați ci ca stăpâni, rușii jefuiesc locuitorii Moldovei – sunt etichetele puse rușilor de mai toți memorialiștii noștri.

Pe de altă parte, consemnăm și momente în care rușii sunt descriși pozitiv. Acestea sunt momente ale unei solidarități în fața suferinței umane, a dramelor pe care elita țaristă le trăiește în plină revoluție. Ofițerii, generalii, ambasadorii ruși până mai ieri atotputernici și debordând de superioritatea apartenenței la marele imperiu trezesc simpatia și primesc sprijinul românilor atunci când rămân singuri în fața asaltului bolșevic. Și mai este o nuanță a memorialisticii românești, diferită prin experiențele și locul acțiunii.

Ca să descrii lumea rusă și oamenii săi trebuie, desigur, să-i cunoști, să interacționezi cu ei, să trăiești o vreme în mediul lor. Tocmai acesta este marele avantaj al memorialiștilor ale căror scrieri le-am utilizat în acest studiu – sunt persoane care, împinse de circumstanțe diferite, fie că sunt militari sau civili, au trăit luni sau ani de zile acolo, în Rusia anilor 1917- 1919.

Ei au fost martorii prăbușirii vechii ordini sociale, a nașterii altei ordini. Pe acest fundal au observat și consemnat despre oameni și faptele lor. Există două Rusii: una sclipitoare, abundentă, poleită cu aur, a aristocrației și burgheziei care, în 1917, își petrece ultimele baluri și își soarbe ultimele cupe de șampanie. O aristocrație așa cum se desprinde din descrierile lui Tolstoi, redată în special de către memorialiștii francezi – generalii Maurice Janine, Henri Berthelot, contele de Saint-Aulaire, care, prin natura funcției, interacționează cu elitele țariste – sau chiar de către un remarcabil membru al elitei imperiale, Alexandre Mossolof.

Acesta din urmă, fost trimis al țarului în România, oferă o adevărată lecție de demnitate și cavalerism în momentul în care, întors în octombrie 1917 în Petrogradul aflat sub gloanțele revoluției lui Lenin, deși se află în pericol, își găsește timp să se ducă la bijutierul Faberge pentru a repara o bijuterie încredințată de regina Maria. Cealaltă Rusie este a omului de rând, pe care îl descriu mai toți memorialiștii consultați de noi și asupra căreia ne vom apleca în rândurile de mai jos.

”Nicevo”, ”Seicias”

Sufletul slav este unul plin de contradicții, uneori sofisticat, alteori simplu. Rușii de rând sunt descriși ca fiind ancorați între două cuvinte care reprezintă trăirile lor: „Filosofia rusului: nicevo care înseamnă nepăsarea până la inconștiență, împăcarea spontană cu orice lovitură, mai au o vorbă – seicias – care înseamnă imediat, dar pe care l-au transformat în azi, mâine, peste o săptămână, atârnă de om, de dispoziție și împrejurări”⁹.

Și un alt memorialist, care și-a trăit o mare parte din viață în Minsk, observă spiritul rus: „E un fatalism și o resemnare în spatele unui cuvânt – Nicevo (nu te teme, n-are să fie mare lucru, toate au să se îndrepte). În acest nicevo e toată mentalitatea lui, e toată filosofia lui. Numai un popor cu o astfel de mentalitate a și putut suporta bolșevismul”¹⁰.

„Așa sunt Rușii. Nu numai cei de jos, ci și cei de sus, așa zisa «Inteligență» (Intelighentia). Ei trec cu cea mai mare ușurință de la o stare sufletească la alta, de la pozitiv la negativ, de la bucurie la întristare, de la râs la plâns, de la viclenie la sinceritate și întors”¹¹. „Pe ruși îi poate îmbăta omul nu numai cu vodcă, dar și cu apă rece”, afirmă un prizonier ardelean într-o gară siberiană¹². Rusia este o lume care se prăbușește, în care unii – revoluționarii – acționează, iar ceilalți stau și așteaptă implacabilele transformări.

O rețetă propice pentru omorârea timpului, constată un memorialist, este băutura, căci „rușii sunt poate cei mai mari beutori dintre toate popoarele”¹³, în vreme ce altul remarcă masivul consum de semințe de floarea- soarelui: „Rusia este și țara semicikilor (semințelor). Toată lumea, de dimineață până seara, nu face decât să scuipe coji de semințe de floarea-soarelui. Unele gări au peroanele pavate cu asemenea coji”¹⁴.

Și psihologia țăranului rus este foarte curioasă, remarcă un observator al epocii: „Firea lui oscilează între două poluri extreme: pozitivul și negativul fraternizează. E un amestec de bunătate și de răutate, de milă și uneori de cruzime. Aci este de o politețe excesivă... aci de o mojicie crasă. Natură mistică, țăranul rus bigot și superstițios este un tip foarte rezervat, aproape bănuitor. Același țăran care în iernile grele a dat dovadă de milă față de păsări făcându- le adăposturi... cu ocazia revoluției a dat dovadă, câteodată, față de semenii lui și de cruzime...”¹⁵

Lui Gheorghe Todea, ardelean combatant în armata austro-ungară, luat prizonier de ruși, experiența prizonieratului îi oferă ocazia de a descrie pe un ton neutru rușii, așa cum i-a cunoscut el: rușii de rând, țăranii nu fură, ci doar administratorii care au păcălit și pe țărani, dar și statul, iar nimeni n-a mai avut încredere în conducători. Rușii sunt omenoși cu prizonierii, mai ales cu cei de aceeași religie cu ei, iar iubirea rusoaicelor nu face distincție etnică.

„Notez – zice Todea – că am văzut și lucruri bune la ruși. Una ar fi, după părerea mea, baia. Ei fac regulat cel puțin o dată pe săptămână scaldă. La acest capitol pozitiv se mai adaugă și băutul ceaiului, dar și ceaiul în sine...”

Fresca aceasta nu este însă completă, căci lipsesc din ea tocmai personajele principale – revoluționarii ruși, lumea urbană, lumea rurală și modul lor de a trăi revoluția, dar toate aceste elemente le vom detalia în rândurile următoare.

Oratori, bandiți, tirani

„Bolșevicul este un om care a rupt cu tot trecutul, el nu e religios, nu e patriot, nu are respect pentru nimic ceace făcea în trecut pentru om o valoare morală sau materială...” ¹⁶

Toți memorialiștii care descriu amplul spațiu rusesc sunt în mișcare, își povestesc, de fapt, călătoria lor cu trenul spre o anumită destinație – Vladivostok, Arhanghelsk, Odessa. De aceea, gările, trenurile sunt cel mai des invocate în relatările lor. Gările, mai ales, sunt puncte nevralgice unde sunt controlate mișcările călătorilor, unde sunt concentrate informațiile și resursele de aprovizionare. Ele sunt și tribune politice și spații ale propagandei bolșevice.

Trenurile transportă mii de propagandiști și tone de broșuri propagandistice, iar pe vagoane sunt înscrise așa-numitele scrisori ale lui Lenin, cuvintele magice: Pământ, Pace, Libertate. Vagabonzi, soldați dezertori, hoți, burghezi deghizați care fug de revoluție sunt în majoritate cei care populează gările, trenurile rusești.

Memorialiștii români aflați în Rusia anului 1917 sunt membri ai Parlamentului român refugiați la Odessa, supuși ai țarului din Basarabia sau Bucovina ocupată de ruși sau prizonieri ardeleni deținuți de armata rusă, ulterior deveniți voluntari și luptători în războiul civil rusesc. Toți aceștia surprind și descriu disoluția armatei, atmosfera de teroare din orașele și satele imperiului, precum și nenumăratele acte de abuzuri ale revoluționarilor.

De cealaltă parte, memorialiști francezi (generalii Berthelot, Janin, ofițerul Marcel Fontaine), belgieni (Marcel Thiry) prezintă în oglindă aceeași lume a abuzului, a jafului cronicizat, atât doar că aceștia au ceva în plus. Marcel Thiry¹⁷, un belgian care face parte din corpul expediționar belgian trimis în Rusia să asiste armata rusă, martor al tulburărilor revoluționare, invocă spiritul revoluției franceze, întrucât pentru francezi sau belgieni o revoluție duce mereu cu gândul la Marea Revoluție a anului 1789.

Peste tot francezii sunt primiți cu respect de către populație și de către bolșevici, căci poporul revoluției de la 1789 nu poate să nu-l înțeleagă pe cel al revoluțiilor anului 1917. De aceea, Marseilleza, steagul francez, discursurile sunt elemente omniprezente în gările din Rusia, unde se organizează ceremonii în cinstea acestor oaspeți. Să nu uităm nici faptul că memorialiștii români aflați în Rusia remarcă prezența aici a socialistului francez Albert Thomas care, alături de Kerensky, prin discursuri înflăcărate a determinat armata rusă să mai lupte câteva luni pe front.

Lumea rusă în vremea revoluției este o lume în care se dezbate intens, iar în paralel se jefuiește mai intens, căci Lenin a spus – „jefuiți tot ce a fost jefuit”¹⁸. Banii, bunurile își schimbă rapid proprietarii. Evident că partea leului este a revoluționarilor. De aceea, tot mai mulți sunt atrași de revoluție. Lumea revoluției este o lume a oratorilor, a propagandiștilor bolșevici, mulți dintre ei, de fapt, profitori ai dezordinii societății. Aceștia sunt surprinși și descriși nu în termenii cei mai măgulitori de către martorii careși publică amintirile: „Înfățișarea lor era aceia a răzvrătitului contra ordinei sociale existente, incult și brutal și uneori criminal, care ajuns, în fine, la o vremelnică stăpânire, este grăbit să profite, cât mai repede și mai mult de ea”¹⁹.

„Tot ce a fost mai brut, mai necioplit, tot ce a fost mai ticălos și mai mizerabil, toată pleava și gunoiul satelor și orașelor, toți bandiții și pușcăriașii, toți escrocii și maroderii au devenit bolșevici. Și vi-i închipuiți pe aceștia în rolul de conducători ai poporului. Căci dacă la centru, la Moscova și Petrograd, au putut fi oameni cinstiți și a putut fi un control al activității acestor bolșevici... în provincie toată această canalie a făcut tot ce-a vrut în numele socialismului internațional...”²⁰, consemnează un medic născut în România despre actorii revoluției ruse.

Un alt memorialist observă: „Se vorbește mult în orașe mari, în târguri și orășele se vorbește și mai mult. Toți sunt oratori. Revoluția rusă s-a înecat într-un ocean de meetinguri și întruniri publice”²¹. Este o mare de improvizație, de romantism și avânt revoluționar, mitingurile se țin pe front, în gări, pe bulevardele marilor orașe. Lenin, Troțki, Bela Kun sunt personajele evocate și surprinse de martorii revoluției.

Iată, spre exemplu, descrierea unui miting pentru soldații de pe front: „Ce înseamnă un miting în timpurile de dezastru ale anului 1917? Închipuiți-vă un regiment întreg înghesuit în jurul unui cerc în mijlocul căruia se află «oratorii». Oratorii au drept tribună un scaun, o căruță, o masă sau vreun butoi răsturnat, pe care se urcă și țin cuvântări, în care trebuia să «adâncească revoluția». Despre ce vorbesc oratorii? E greu de precizat. Se insistă asupra dreptului omului, cu condiția ca el să fie primitiv și fără cultură. Deci cei veniți din Petrograd, înainte de a deschide mitingul, încep prin a împărți auditoriului ultimele manifeste și ordine tipărite la Petrograd...”²².

Români ținuți ostatici de bolșevici în închisoarea din Odessa

La Moscova, într-o sală de școală, Bela Kun ține un discurs prizonierilor austro-ungari, germani, într-o limbă germană stricată, despre binefacerile comunismului²³. Pe bulevardele Moscovei mereu aceiași oratori, cu aceleași idei... La sate situația este identică, țăranii jefuiesc tot ce este de jefuit, pământul își schimbă rapid proprietarii. Un român, prizonier la Kursk, îi descrie voluntarului Elie Bufnea situația de fapt a Rusiei: „Să știți voi de la mine: asta acum e țara nimănui. Pe împărat l-au omorât și-au pus în loc pe dracu”²⁴.

Un alt călător, rus de data aceasta, concluzionează: revoluția teoretică e a noastră, revoluția practică nu ne aparține… Desigur, mărturiile românești privind spațiul rus în vremea revoluției conțin o mulțime de alte informații, pe care considerente de spațiu ne împiedică să le dezvoltăm mai pe larg. Oricum ar fi, ele vor constitui întotdeauna surse inepuizabile care surprind o revoluție în desfășurare, o lume care se prăbușește cu oamenii și suferințele lor, cu aspirații întrun viitor care nu a fost neapărat mai bun, așa cum l-au promis făuritorii lumii noi.

Lumea românească în viziunea bolșevicilor revoluționari

Despre România și români, lumea rusă a lui 1917 nu cunoaște prea multe, iar ceea ce cunoaște este o reflectare a unor lozinci propagandistice. De aceea, prizonierii români din Ardeal nu sunt tratați în mod special rău, în schimb situația este mai sensibilă când vine vorba de românii din Vechiul Regat. Din când în când, unii revoluționari, care au avut contacte cu spațiul românesc, își revarsă accente de ură asupra regimului burghez și imperialist, asupra lui Brătianu, Regelui Ferdinand, Take Ionescu.

Ţăranilor din Basarabia li se spune că vor fi robii boierilor români, armata română este acuzată că a ocupat Basarabia, iar trupele române sunt blamate pentru că le dezarmează pe cele bolșevice sau le alungă prin lupte spre Ucraina. Sume din tezaurul românesc confiscate de bolșevici la Moscova sunt încredințate pentru propagandă antiromânească și subminarea statului român revoluționarului bulgar Christian Racovsky. Figura sinistră a lui Racovsky apare, de fapt, cel mai des în memorialistica românească.

Acest fapt se datorează împrejurării că Racovsky vine în Odessa, suprapopulată de elita românească – numeroși politicieni, parlamentari români sunt pur și simplu jefuiți de adevărate averi, terorizați și maltratați de revoluționarii conduși de bulgar. Însemnările românilor despre revoluția rusă au constituit, în fond, o avertizare a lumii și a poporului nostru privind urgia comunistă ce avea să se abată ca un uragan asupra răsăritului european după 1945, împlinind parcă, profeția unui rus, care i-a urat unui prizonier ardelean: „La revedere, în România bolșevică!”²⁵

Despre revoluțiile ruse ale anului 1917, despre crimele, eroii și erorile acestora se va mai scrie mult în viitor. Cu siguranță, alte voci, alte idei și chei de interpretare vor aduce substanțiale contribuții la cunoașterea acestui fenomen istoric fondator al primului totalitarism al secolului al XX-lea – comunismul. Încheiem acest periplu prin lumea revoluției ruse cu vorbele unui memorialist: „La ruși a fost întotdeauna mai presus de toate visul. În toate, până și în politică ei visează…”²⁶

NOTE:

1. Dietrich Beyrau, Brutalisation Revisited. The case of Russia, Journal of Contemporary History, 2015, vol 50 (I), p. 16.
2. Ibidem, p. 19.
3. Todea Gheorghe, Voluntarul român. Amintiri din Rusia, Bistrița, 1920, p. 33.
4. Dietrich Beyrau, op.cit., pp. 17-18.
5. Todea Gh, op.cit., p. 33.
6. Alexandre Sumpf, La Grande Guerre oubliée, Russie 1914‑1918, Paris, Perin, 2017, p. 386.
7. Ibidem, pp. 395-399.
8. Dietrich Beyrau, op.cit., pp. 22-26.
9. Voicu Nițescu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia. 1917, vol. I, Brașov, 1926, p. 100.
10. I. Duscian, Un an și opt luni sub bolșevici 1918-1920, București, 1920, p. 46.
11. Voicu Nițescu, op.cit., p. 293.
12. Ibidem, p. 289.
13. Todea Gheorghe, op.cit., p. 37.
14. Constantin Constante, Colindând prin Rusia Sovietică. Note și Impresii de călătorie 1916-1918, București, Curtea Veche, 2004, p. 40.
15. Constantin Constante, op.cit., p. 41.
16. I. Duscian, op.cit., p. 154.
17. Marcel Thiry, Le tour du monde en guerre des autos-canons belges 1915-1918, Bruxelles, 2003.
18. Elie Bufnea, Cruciați, tirani și bandiți. În Rusia sovietelor, vol. I, București, 1931, p. 38.
19. Gheorghe Procopiu, Parlamentul în refugiu 1916-1918, Râmnicu- Vâlcea, 1920, p. 117.
20. I.Duscian, op.cit., p. 52.
21. Ibidem, p. 18.
22. Bogos Dimitrie, La răspântie. Moldova de la Nistru 1917-1918, Chișinău, 1998, pp. 40-41.
23. V. Nițescu, op.cit., p. 34.
24. Elie Bufnea, op.cit., p. 40.
25. În vâltoarea luptei pentru unire. Amintiri ale voluntarilor bănățeni, Arad, Editura Multimedia, 2002, p. 62.
26. I. Duscian, op.cit., p. 205.