Stalin sau marele deschizător de drumuri

Ziua de 1 septembrie 1939 a rămas în istorie prin acțiunea ofensivă germană împotriva Poloniei și astfel a început al Doilea Război Mondial. Mișcarea totalitară numită nazism pe scurt începea opera de distrugere la nivel continental prin forța armelor doar după ce fuseseră date câteva lovituri diplomatice de succes prin ocuparea Austriei și Cehiei. Ostilitățile au luat amploare și focul local a ajuns unul planetar în mod rapid prin intrarea în conflict a fostei Antante Cordiale, cea care dispunea de un vast imperiu colonial.

22 iunie 1941. Europa de Est. Flăcările războiului păreau undeva departe, în Balcani și în Mediterana. Mai era și o Mare Britanie încăpățânată să reziste. Părea să fie o noapte de vară obișnuită și plăcută, dar venise ordin de la Berlin să se înceapă lupta împotriva Uniunii Sovietice, colosul comunist urmând să fie nimicit rapid cu ajutorul tancurilor, așa cum se întâmplase și în cazul Franței în anul precedent.

Armata germană a pus directiva în aplicare și forțele bolșevice din pozițiile avansate au fost date peste cap de către detașamentele de asalt. Artileria a executat foc asupra tuturor obiectivelor vizibile și cunoscute din timp. Acțiunile aviației au fost uimitoare prin faptul că s-a reușit surprinderea la sol a escadrilelor inamice de vânătoare, ceea ce a dus la transformarea bombardierelor în pradă aproape sigură pentru agilii vânători Me-109.

Cum avioanele de bombardament și de transport erau multe și lente, nu multe au reușit să plece în misiuni de succes. Aerodromurile sovietice erau adevărate monumente de carcase metalice contorsionate în stil Guernica. Toată infrastructura aeronautică din regiunile de graniță a fost pierdută și trupele de la sol n-au mai avut parte de protecție din aer. Gările erau pline de trenuri pline cu armament, muniții și combustibil și numai câteva bombe erau suficiente pentru a transforma totul într-o mare de flăcări.

Tancurile germane au avut drumul deschis după aceste acțiuni la frontieră și penele blindate au provocat încercuiri soldate cu dezastre militare uimitoare. Iosif Stalin trimitea noi rezerve și împușca ofițerii superiori, dar totul părea în zadar. Era greu să mai închegi un dispozitiv defensiv pe mii de kilometri cu trupe dezorganizate. Abia la periferiile Moscovei și ale Leningradului au fost oprite trupele germane obosite și înghețate.

S-a căutat vinovatul pentru catastrofa strategică din 1941 și, normal, anchetatorii sovietici au identificat generali trădători. Istoricii au găsit și alte explicații, fiecare fiind mândru dacă mai adăuga ceva presupus savant. S-a scris că armata germană a atacat prin surprindere niște trupe puține și nepregătite. S-a dat vina pe Stalin că a avut încredere în Hitler și nu în generalii din subordine. Era o paranoia specifică temutului dictator și asta a fost.

Se știe că armata germană era perfect dotată și instruită, armele folosite fiind de calitate superioară și mai multe decât cele ale Armatei Roșii. Epurările ordonate de la Kremlin au dus la o dereglare a mecanismului militar sovietic, ofițerii fiind incapabili să reacționeze eficient de frica execuțiilor și din cauza ordinelor date de către politrucii ce erau umbra lui Stalin pe front.

Toate aceste argumente au fost bune doar pentru obținerea de doctorate și glorie personală prin publicarea de cărți și articole pe gustul unor cercuri de putere. Unicul vinovat a fost chiar Iosif Vissarionovici Stalin. Acesta a dat ordin să fie deplasate trupele foarte aproape de frontieră pentru că trebuia să fie executat un asalt pe toată granița de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Era un plan excelent și nu i se poate reproșa ceva dictatorului de la Moscova, dar avea un mic punct slab: reacția inamicului. Se considera că acesta este prea slab dotat și că încă nu are suficiente forțe la graniță pentru a ataca un colos precum Uniunea Sovietică. Era o înzestrare mai slabă ca în cazul luptelor din Franța. Diviziile românești nu erau o amenințare pentru că nu aveau blindate multe și grele. Finlanda era un inamic redutabil în apărare, dar potențial ofensiv nu prea exista.

Stalin a ordonat deplasarea marilor unități spre vest și atacul german s-a produs în cel mai prost moment pentru sovietici: concentrarea în poziții avansate. Nu toate unitățile erau în dispozitiv și astfel germanii au avut spații pentru manevre. Aducerea trupelor pentru o ofensivă de amploare este perfectă pentru realizarea superiorității pe anumite direcții, dar sectoare întregi sunt slab acoperite și germanii au atacat exact acolo unde și când nu trebuia.

Toate calculele strategice ale lui Stalin au fost date peste cap și așa se explică ura feroce împotriva nazismului cu care colaborase din 1939. Liderul de la Kremlin era obișnuit să cucerească teritorii și n-a putut să creadă că cineva poate să-i dea lovitura fatală. Abia a reușit să salveze lagărul comunist și numai cu ajutorul imperialiștilor anglo – americani.

Propaganda de partid și de stat a tot susținut că nu s-a știut ceva despre intențiile lui Adolf Hitler, că a fost un atac prin surprindere și cu încălcarea înțelegerilor încheiate începând cu 23 august 1939. Iosif Stalin mai spunea câte un fragment de adevăr atunci când avea nevoie de ceva de la un partener, dar politrucii au mințit până când l-au acuzat chiar pe dictator de prostie. Liderul de la Kremlin i-a scris lui Winston Churchill în iulie 1941 că Armata Roșie a fost obligată să primească atacul german pe linia Chișinău – Lvov – Brest – Bielostok – Kaunas – Vîborg, adică erau trupele prea avansate și astfel au fost lovite ușor de aviație și apoi șarjate de blindate.

Localitatea Brest – Litovsk era situată chiar pe graniță și a fost repede încercuită de unitățile motorizate. Stalin considera că alta ar fi fost situația dacă forțele sovietice ar fi primit lupta pe aliniamentul Odessa – Kameneț-Podolsk – Minsk – sud Leningrad. Diviziile ar fi fost în afara raidurilor aeriene prin surprindere și nici focul de artilerie n-ar fi fost periculos pentru grosul trupelor.

Aerodromurile ar fi scăpat neatinse timp de zile și apărarea antiaeriană ar fi fost organizată. În plus, trupele germane ar fi fost obligate să care munți de muniții pentru a putea să atace aliniamentele pregătite din timp. Este vorba despre renumita Linie Stalin, compusă din cazemate din beton greu de neutralizat prin armamentul obișnuit.

Stalin avea mereu grijă să ascundă adevărul

Iosif Stalin a spus ceva, dar n-a declarat chiar tot. Avea mereu grijă să ascundă adevărul și să fie atent la ce cuvinte utilizează. A recunoscut prin textul expediat premierului englez că au fost concentrate trupe suficiente în raioanele de frontieră și chiar pe graniță, aceste unități pierzând cea mai mare parte a materialului militar și din efectivele umane. Dacă erau aceste concentrări, înseamnă că s-a știut ce făcea Hitler și se bănuia că poate să fie un atac. N-a existat vreo surpriză pentru comandamentul sovietic.

A mai spus Stalin că forțele lagărului comunist au fost obligate să primească lupta în pozițiile avansate. Cine le-a obligat? Germanii nu aveau cum și nici englezii nu puteau să dicteze la Moscova. Înseamnă că aceste divizii au fost împinse de către comandanții sovietici, personal de către tovarășul Stalin. Se poate spune că era obligat să facă acest gest pentru apărarea teritoriului în fața bestiilor naziste și politrucii au câștigat multă simpatie din partea cititorilor când au scris astfel de idei.

Din păcate pentru susținătorii acestor teorii, să le zicem clasice, este că n-au fost trimise în pozițiile avansate detașamente de infanterie care să realizeze fortificații de campanie la o anumită distanță de bornele de frontieră. Orice metru lăsat ducea la scăderea preciziei focului artileriei și germanii nu aveau suficiente tunuri pentru a bombarda masiv tot spațiul din vestul vastei uniuni comuniste.

Vegetația era bogată în regiune și putea să mascheze perfect centrele de rezistență. Iosif Stalin a permis să fie mutate cât mai înaintat divizii de tancuri și a acceptat amenajarea de aerodromuri de campanie pentru mii de avioane. Observatorii germani au sesizat unele concentrări și a urmat distrugerea începând din 22 iunie, dar n-au bănuit cât era de mare amploarea deplasărilor militare.

Care este concluzia logică dacă știm că au fost împinse în poziții imposibil de apărat mase de tancuri și avioane? Corect! Iosif Stalin se pregătea să dea lovitura decisivă părții germane, un fel de Operațiunea Barbarossa în sens invers. Acest plan este negat cu înverșunare la Moscova de opt decenii, dar se știe că orice stat totalitar adoră minciuna.

Liderul de la Kremlin a deschis larg porțile trupelor germane prin faptul că armatele sovietice au primit ordine cât mai ofensive și au fost deplasate în poziții imposibil de apărat după ce inamicul a trecut frontiera. Stalin a vrut să cucerească întreaga Europă și să o transforme într-un mare lagăr comunist, dar atacul din 22 iunie 1941 a distrus Armata Roșie instruită din timp de pace pentru planul fundamental al conducătorilor comuniști. Cucerirea continentului și apoi a întregii lumi nu s-a mai realizat pentru că au existat forțe capitaliste suficiente pentru ridicarea unui zid invizibil în jurul colosului roșu.

Bibliografie minimală

Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1958.

Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.

Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.

Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.

Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.

Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.

Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.

Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.

Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.

Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.

Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.

Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.

Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.

Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.

Sokolovski, V. D., Strategia mBrest – Litovskilitară, Editura Militară, București, 1972.

Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.

Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.

Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.

Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.

Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.

Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.

Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.