Obsesiile conducătorilor Rusiei din epoca modernă

Cărțile de istorie au conținut numeroase descrieri ale nivelului de trai catastrofal al locuitorilor din vastul stat țarist, foametea fiind un fenomen ce devasta periodic regiuni întregi. Oamenii erau reduși la nivel de iobagi și erau vânduți la târg împreună cu animalele. Clasa nobiliară trăia însă într-un lux orbitor și nici clerul nu disprețuia plăcerile lumești.

Monopolul vieții îmbelșugate era apărat cu armele și cele mai crude torturi, cei umili având dreptul să spere la bunătățile lumii de dincolo. Exista însă o condiție: să plătească toate obligațiile către biserică în conformitate cu tradiția ortodoxă.

Copiind modelul occidental, statul rus a trecut la dezvoltarea manufacturilor începând cu domnia țarului Petru cel Mare și fabricile au fost ridicate în secolul al XIX-lea, dar mult mai lent decât în alte regiuni europene. S-a spus mereu că nu erau bani suficienți și nici capacitățile metalurgice nu erau dezvoltate pentru că nu erau mijloace de transport.

Distanțele și clima aspră împiedicau progresul și colosul rusesc nu se bucura de forța economică a marilor puteri europene concurente. Oare să fie adevărat ce se spune prin tomurile stufoase?

Existau în realitate bani, muncitori, materii prime, oameni cu idei și natura ar fi fost învinsă pas cu pas, dar țarul avea multe pofte și dorea să extindă imperiul în dauna vecinilor. Nu exista o graniță unde să fie oprite trupele și pentru atingerea obiectivelor politice erau necesare arme multe.

Aici erau consumate energiile oamenilor, resursele subsolului și finanțele statului. Nu mai era timp pentru ridicarea de locuințe, școli, spitale sau fabrici care să producă mărfuri utile popoarelor supuse țarului.

Un singur tun naval model 1877 ajungea la o masă de 51,3 tone și avea nevoie de proiectile de 394 kg. Erau arme redutabile, dar se putea și mai bine. Varianta din 1907 avea o masă de 50,7 t, dar proiectilul perforant ajungea la aproape 471 kg. O astfel de gură de foc nu putea să fie montată decât pe o navă cuirasată cu o structură metalică deosebit de rezistentă pentru a prelua vibrații din timpul tragerilor. A fost normal ca populația să nu aibă alimente pentru că grânele erau exportate sau mergeau la fabricarea băuturilor.

Interesant este că această megalomanie artileristică a dus la o insuficiență a tunurilor pentru armată și de aici problemele forțelor ruse în Primul Război Mondial. Grav era că nu erau nici trenurile capabile să transporte la timp cele necesare diviziilor. Oțelul era trimis către cuirasate și acolo a rămas. Numai că tunurile de calibrul 305 mm erau prea mici pentru poftele elitelor marinei țariste și au fost cerute piese de calibrul 356 mm, ceea ce era la modă în US Navy și în flota niponă. Nu se poate să rămâi în urmă în cursa pentru hegemonie mondială.

Era totuși prea mult și pentru fabricile imperiale și s-a apelat la ajutorul aliatului britanic. S-a scris că n-au fost trimise suficiente ajutoare spre est, dar Londra a permis firmei Vickers să producă tot ceea ce cerea prietenul rus. Au fost expediate 10 guri de foc și una a fost terminată pe plan local. Erau adevărate monumente ale forței oțelului prin cele 83 de tone ce urmau să fie deplasate prin ocolirea Norvegiei și apoi pe o cale ferată șubredă.

N-au servit la nimic în timpul ostilităților pentru că autoritățile au vrut să le folosească în cadrul bateriilor de coastă. Infanteria avea nevoie de tunuri și obuziere de calibrul 152,4 mm pentru zdrobirea pozițiilor germane și neutralizarea artileriei infernale, dar liderii visau la supremații navale dincolo de conflictul în curs. Proiectilul de 747,8 kg era parcă potrivit pentru slava imperiului rus.

Iosif Stalin a preluat ideile țarului 

Nemulțumirile provocate de lipsa alimentelor au generat o îndepărtare a maselor populare de țar și de aristocrație, ceea ce a favorizat propaganda comunistă și a apărut un nou regim politic, cel mai bun în teorie pentru că era realizat după principii științifice. Era posibil ca aberanta cursă a înarmărilor navale să fie măcar limitată, dar popoarele sovietice n-au avut noroc. Iosif Stalin a preluat ideile țarului în domeniul cursei înarmărilor pentru că trebuia să îndeplinească un vis politic și mai deosebit: cucerirea întregii planete sau revoluția mondială.

A început o industrializare forțată pentru a se obține cât mai mult oțel și statisticile aminteau mereu cât metal revine pe fiecare cap de locuitor. Oamenii poate se bucurau că au o țară fruntașă în domeniul siderurgiei, dar n-au înțeles că oțelul chiar venea pe capul lor. Iosif Stalin a dat ordin să fie folosite toate armele vechi și, cum nu avea încă vapoare performante, tunurile grele au fost montate pe vagoane speciale.

Proiectile speciale au fost concepute și produse în perioada interbelică pentru aceste arme mobile, o lovitură de calibrul 356 mm având o masă de 511 kg. Nu exista în Europa un vecin care să amenințe frontierele Uniunii Sovietice cu ceva asemănător, dar conducerea de la Kremlin a decis că este prea puțin și a început să studieze ce mai fac capitaliștii. SUA a devenit modelul de urmat și s-a decis copierea artileriei de pe cuirasatele americane.

A fost adoptat modelul turelei cu trei tunuri și s-a trecut la asamblarea navelor, prima gură de foc fiind gata în 1941. Era nevoie și de proiectile ce aveau 1.108 kg fiecare. Planurile staliniste erau perfecte pe hârtie, dar liderul comunist nu putea să priceapă în ruptul capului că există mai multe tipuri de oțel și cel necesar țevilor speciale nu se putea produce în cantitățile cerute după pofte politice. Orientarea resurselor și spre artileria navală a dus la o limitare a celorlalte programe de înarmare pentru revoluția mondială.

Asaltul german început la 22 iunie 1941 a dat toate socotelile peste cap pentru că a fost necesară mutarea unor utilaje grele departe în Siberia și a fost pierdută pentru o vreme controlul asupra regiunilor cu materii prime. Comandamentul sovietic a aplicat cu o sălbăticie ieșită din comun tactica pământului pârjolit și astfel au fost distruse toate cele necesare inamicului pentru desfășurarea rapidă a operațiunilor militare. Înaintarea tancurilor a permis capturarea unor materiale strategice, dar întoarcerea soartei armelor a dus la copierea modelului sovietic de ducere a ostilităților și germanii au distrus tot ce nu puteau evacua.

Iosif Stalin asistă la parada din Piața Roșie, la 24 iunie 1945 (© Wikimedia Commons)

Distrugerea bazei economice a pus capăt visului de a avea o flotă care să concureze US Navy la capitolul cuirasate. Dacă Adolf Hitler a dispărut, ar fi trebuit să se limiteze politicile de înarmare. Iosif Stalin nu era omul care să renunțe la o idee și popoarele sovietice au avut ghinion absolut. Au fost obligate să muncească din nou pentru construirea de tunuri grele, dar acum era vorba numai de calibrul 305 mm și de proiectile de 467 kg. Se spera însă o compensare prin bătaia superioară în raport cu piesele americane. Moartea dictatorului a survenit în martie 1953 și tunurile navale grele au devenit istorie.

Au fost anulate multe programe dragi fostului conducător și s-a trecut la o politică de eliberare a maselor de deținuți politic. Se părea că apar zorii unei lumi ce se îndrepta spre normalitate. Liderii de la Kremlin chiar au început să critice politicile lui Iosif Stalin, crimele și cultul personalității. S-a mai dat unt în loc de tun. Minunea n-a ținut prea mult. Artileria clasică a început să fie înlocuită cu rachete având deosebite destinații, dar diferența nu era prea mare pentru oameni: fabricile nu produceau pentru sovietici.

Nu se putea ca blestemul înarmărilor să nu-i urmărească pe locuitorii pricopsiți cu politruci ce nu visau decât mai multă putere în orice domeniu. Tunurile au totuși unele avantaje în raport cu rachetele și au fost păstrate la bordul navelor pentru luptele apropiate. Cadența ridicată face posibil tirul asupra țintelor mici și mobile.

Un sistem de tip AK-176 permitea folosirea unor lovituri cu o masă totală de 12,4 kg și puteau fi lansate spre obiective până la 130 de proiectile pe minut. Navele ușoare moderne n-ar fi rezistat la o astfel de ploaie de fier și explozibil. Exista și o variantă mai puternică, AK-130 fiind capabil să lanseze 40 de proiectile de 33,4 kg pe minut.

Este interesant de observat că aceste sisteme moderne de artilerie au intrat în serviciu după 1977 când Uniunea Sovietică era un mare importator de cereale. Se spune prin cărțile de istorie că fiecare rublă investită în mediul agricol sovietic nu aducea profit, dar se pare că armamentul producea beneficii deosebite. Întreaga economie era supusă unui efort uriaș pentru a susține fabricile de produse speciale și politica este menținută și astăzi. Culmea este că livrările de cereale erau făcute tocmai din SUA, multe plăți către lumea capitalistă incluzând petrol, aur sau titan.

Conducătorii au fost o catastrofă pentru oameni și au trăit numai în lumea iluziilor. Cei ce ajung la putere sunt grav atinși de boli psihice și pierd contactul cu realitatea pentru totdeauna. Este bine să fie limitat accesul la cele mai înalte funcții în stat pentru a nu mai distruge puțina fericire a cetățenilor sub masca luptei pentru progres și prosperitate.

_{Foto sus: Țarul Petru cel Mare se îndreaptă spre fregata „Petru și Pavel”, nou construită (© Amsterdam Museum)}

Bibliografie minimală

• www.navweaps.com 

• Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1953.

• Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.

• Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.

• Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.

• Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.

• Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.

• Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.

• Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.

• Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.

• Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.

• Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.

• Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.

• Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.

• Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.

• Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.

• Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.

• Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.

• Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.

• Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.

• Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.