Războaiele lui Ștefan cel Mare: „Am purtat 36 de lupte, din care am fost învingător în 34”
În anul 1502, bătrânul voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare, se confesa medicului venețian Matteo Muriano:„... eu sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și, de când sunt domnul acestei țări, am purtat 36 de lupte, din care am fost învingător în 34 și am pierdut două”.
Astfel, bătrânul Ștefan, conștient de rolul covârșitor pe care l-a jucat în îndelungata sa domnie, nuanța în fața medicului venețian o succintă autobiografie, marcată de conștiința propriei valori manifestate în cei 47 de ani pe tronul Moldovei. O domnie de aproape jumătate de veac în care Țara Moldovei a cunoscut cea mai mare întindere și bogăție, iar faima domnitorului a străbătut continentul din apusul creștin până în răsărit, în lumea mahomedană, provocând admirația prietenilor și respectul dușmanilor, scrie Muzeul Județean “Ștefan cel Mare” din Vaslui, pe pagina de Facebook a instituției.
O domnie zbuciumată, presărată cu numeroase campanii militare, căci însăși preluarea tronului țării a fost precedată de lupta de la Doljești, pe Siret, 12 aprilie 1457, împotriva lui Petru Aron, ucigașul lui Bogdan al II-lea, tatăl ilustrului Ștefan cel Mare. Uzurpatorul Petru Aron trebuia definitiv înlăturat. Acesta este și motivul viitoarelor dispute militare ale domnitorului moldav din cursul anilor 1461-1465 cu Regatul Ungariei și linia de politică externă față de Polonia, cea care l-a sprijinit pe uzurpatorul Petru Aron. După tratatul de recunoaștere a suzeranității regelui polonez Cazimir, 4 aprilie 1459, Ștefan cel Mare și-a garantat libertatea de mișcare în acțiunea de pedepsire a susținătorilor lui Petru Aron.
Incursiunea armată condusă de Ștefan cel Mare asupra secuilor (iunie 1461), primul asediu al cetății Chilia (22 iuni1462) – prima dinte bătăliile pierdute de voievod – și cel de-al doilea asediu asupra Chiliei (23-25 ianuarie 1465) – câștigată de Ștefan – se înscriu în linia politică de consolidare a propriei persoane pe tronul Moldovei și de pedepsire a tuturor sprijinitorilor lui Petru Aron.
Această linie politică, urmărită prin campaniile dintre anii 1461-1465, a avut drept consecință campania militară a lui Matei Corvin din cursul anului 1467, campanie încheiată cu bătălia de la Baia (14-15 decembrie 1467). Începută în septembrie 1467, incursiunea lui Matei Corvin asupra Moldovei a însemnat arderea târgului Trotuș (19 noiembrie 1467), au urmat Bacăul, Romanul și Baia a căror suflare omenească a fost trecută prin foc și sabie după cum însuși Ștefan mărturisea regelui polonez Cazimir în scrisoare din 1 ianuarie 1468: „... au înaintat, prădând țara, nimicind și arzând cu cruzime, prefăcând în cenușă orașele și satele, ucigând copii și necinstind bisericile și săvârșind multe nelegiuiri pe care nu se cuvine nu numai a le spune, dar nici a le gândi și pe care nu le-au făptuit niciodată nici păgânii turci sau tătari”. Campania nocturnă de la Baia, „uriașul dezastru” – afirmație a cronicarului polonez Jan Dlugosz – a fost urmată de două incursiuni ale domnitorului în Transilvania (prima în 1468 și cea de a doua între 6 iunie – 13 octombrie 1469) și, în cele din urmă, la finalul anului 1469, Petru Aron avea să fie prins, adus în Moldova și decapitat la Orbic.
După 12 ani de campanii și diplomați, Ștefan și-a asigurat granița de nord prin tratatul încheiat cu Polonia la Suceava (28 iulie 1468) și pacea la frontiera apuseană a Moldovei prin „liniștirea lui Matei Corvin”. Sosise ceasul rezistenței antiotomane, o nouă direcție de politică externă, imposibilă fără un interpus pe tronul Munteniei.
La anul 1469 Moldova nu se bucura de independența deplină
Relațiile politice dintre Moldova și Imperiul Otoman erau condiționate de plata unui tribut de 2000 de zloți ungurești din aur, tribut consimțit de Petru Aron și toți membrii sfatului țării „... de la mare și până la mic...” prin actul de închinare dat la Vaslui (5 ianuarie 1456). Cel dintâi lucru care se impunea era scoaterea Munteniei de sub influența Semilunii și impunerea pe tronul Valahei a unui fidel al lui Ștefan cel Mare. Între 1470-1474, Ștefan a urmărit înlăturarea lui Radu cel Frumos, o nouă linie de politică externă care să garanteze suveranitatea Moldovei. Această direcție politică a debutat cu arderea Brăilei și a Târgului de Floci (27 februarie 1470), incursiuni rămase fără replică din partea lui Radu cel Frumos. A intervenit însă Imperiul Otoman în favoarea interpusului său prin organizarea unei incursiuni de jaf în Moldova, cu ajutorul tătarilor, în vara aceluiași an și întâmpinați de Ștefan cel Mare la Lipnic (20 august 1470). Nerăzbunat, Radu cel Frumos a încercat o incursiune în Moldova. La târgul Soci, într-o zi de joi, 7 martie 1471, domnul Munteniei cunoscu o altă înfrângere: „Și au biruit Ștefan voievod... și toate steagurile au fost luate, chiar marele schiptru al lui Radu a fost luat; și mulți viteji au fost prinși atunci, care mai apoi fură tăiați...”.
Înlocuirea lui Radu cel Frumos cu fiul lui Dan al II-lea, Laiotă Basarab, fidel lui Ștefan, reprezenta, la acel moment, singura opțiune politică. Între 18-20 noiembrie 1473, în lupta de la pârâul Vodnău, lângă târgul Ghergița a cunoscut Radu cel Frumos amarul unei noi înfrângeri. Au urmat alte victorii pentru Ștefan cel Mare: asediul cetății Dâmbovița (24 noiembrie 1473) și atacul otoman din 28 noiembrie 1473. Incursiunea de jaf a lui Radu, cu ajutor turcesc, asupra Moldovei din decembrie 1473, până la Bârlad, nu i-a asigurat recăpătarea tronului, iar reinstalarea lui Laiotă Basarab pe tronul Munteniei nu i-a oferit lui Ștefan cel Mare garanția unei alianțe antiotomane.
Campaniile din Muntenia, de înlăturare a lui Radu cel Frumos, refuzul de a plăti haraciul pe ultimii 3 ani, cucerirea cetății Chilia aveau să aducă armata Semilunii la porțile Vasluiului.
10 ianuarie 1475, la Podul Înalt, în jos de Vaslui a ajuns Soliman Hadâmbul, beiul Rumeliei, însoțit de o forță militară formată din 120000 de oameni. Oastea mare a țării număra doar 40000 de oameni cărora li s-au alăturat 5000 de secui, 1800 de unguri și 2000 de polonezi. În fața unei astfel de provocări, generată de disproporția beligeranților, pârjolul pământului (după vechiul obicei) a reprezentat o soluție de forță majoră înaintea marii bătălii.
La confluența Racovei cu râul Bârlad, pe un teren mlăștinos, mărginit de dealuri împădurite, într-o zi de marți, în Ajunul Bobotezei, pe o ceață deasă s-a dat marea bătălie. Ștefan cel Mare a pornit un dublu atac simultan, frontal, cu cei 5000 de secui și pe un flanc cu un contingent de moldoveni. Când soarta bătăliei se înclina în favoarea Semilunii, însăși Ștefan s-a ridicat în fruntea unui nou contingent de moldoveni. Al treilea atac din spate a produs deruta armatei mahomedane și retragerea în panică a turcilor. Urmărirea otomanilor s-a desfășurat pe parcursul a patru zile „de marți până vineri noaptea ... pe un mare noroi” și mulțime de mahomedani „... s-au înecat în apa Siretului ...”, iar alții în Dunăre. „Și au biruit atunci Ștefan voievod – Letopisețul de la Bistrița – și au căzut atunci mulțime nenumărată de oameni și mulți și fără număr au fost prinși de vii, care mai apoi au fost tăiați, numai pe unul îl lăsară viu, pe fiul lui Sac-bașa; și steagurile lor împreună cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre ... iar Ștefan se întoarse cu oștenii săi ca un biruitor în scaunul său din Suceava”.
Groaznica înfrângere de la Podul Înalt a fost mărturisită de cronicarul turc Saʹadeddin: „A fost un grozav măcel și puțin a lipsit să nu fie cu toții tăiați în bucăți și numai cu mare greutate Soliman pașa și-a scăpat viața prin fugă”.
Nu mai puțin categoric a fost și cronicarul polonez Jan Dlugosz în privința grozavei bătălii de la Podul Înalt: „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui - Ștefan cel Mare - s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”.
Și „... am purtat 36 de lupte, din care am fost învingător în 34 și am pierdut două” și cea mai măreață victorie militară a fost la Podul Înalt - Vaslui.
Mai multe pentru tine...
