Rusia ţaristă și dezvoltarea marinei militare
Orice tratat de Istorie aminteşte că statul ţarilor n-a reuşit să dezvolte o industrie performantă şi că astfel imperiul a rămas cu o economie primitivă, centrată pe cultivarea cerealelor ce mergeau la export şi cu sacul de grâu erau acoperite toate cheltuielile. Este o viziune simplistă, generalizările ducând mai mereu la greşeli de interpretare. Adevărul este că gigantul euroasiatic cunoştea o dezvoltare explozivă a fabricilor, dar acestea nu realizau mărfuri care să satisfacă nevoile oamenilor de rând. Întreprinderile lucrau din plin, dar pe porţile lor ieşeau produse speciale, adică armament de toate tipurile. Aici erau consumate cele mai bune resurse ale subsolului şi de aceea nivelul de trai nu putea să crească.
Marina militară era pe gustul celor ce deţineau puterea pentru că era capabilă să proiecteze forţa la distanţă şi nu era lentă precum trupele de uscat. Partea proastă era că vapoarele de luptă erau costisitoare, se construiau lent şi se demodau rapid, ceea ce impunea o reluare a cursei înarmărilor la cel mult un deceniu. Industria ţaristă era capabilă să livreze torpile, dispozitive greu de asamblat din cauza fineţei pieselor.
Dacă modelul L transporta spre ţintă 64 kg de explozibil, peste 10 ani, Modelul 1907 ajungea la 94 kg. Era ceva uimitor de distrugător împotriva navelor mici şi a celor comerciale, dar nu puteau să scoată definitiv din luptă un cuirasat. S-a ajuns la torpila de calibrul 456 mm pentru distrugătoarele de tip Novik şi acum în conul de luptă erau 112 kg de explozibil. Este interesant de precizat că statele mici nu reuşesc să fabrice nici astăzi torpile.
Vapoarele marinei militare şi tunurile apărării de coastă nu acoperă toate ţărmurile în mod eficient şi se pune problema găsirii unui dispozitiv simplu care să îngrozească orice amiral dornic să dobândească slavă în apele ruseşti. Mina marină prezenta dezavantajul că era lipsită de mobilitate, dar era un inamic de temut prin faptul că aştepta tăcută orice pradă imprudentă care s-ar fi apropiat de sensibilele antene. Modelul 1908 avea o masă de 575 kg şi în varianta 1916 ajungea la 750 kg.
Mina era fixă şi torpila avea o autonomie redusă, ceea ce impunea apropierea navei lansatoare de ţintă şi putea să ajungă o victimă a efensivei ce începea să deţină arme cu o cadenţă din ce în ce mai mare. Tunul oferea posibilitatea lovirii de la distanţă a obiectivului în timp ce vaporul se mişca şi astfel devenea mai greu de ochit. Gurile de foc de calibrul 305 mm pentru cuirasate erau ideale pentru nimicirea navelor adverse prin proiectilele de 470,9 kg.
Se poate spune că nu însemna ceva la nivelul economiei, dar acestea erau de tip perforant şi implicau oţel înalt aliat. Erau necesare 132 kg de pulbere explozivă specială pentru a genera o viteză iniţială cât mai ridicată. N-au fost probleme cu oferta din partea fabricilor, dar presiunea generată de noile forţe de propulsie inducea tensiuni deosebite în tot corpul tunului şi astfel a trebuit să fie sporită masa armei până la 50,7 t.
Vapoare folosite și în al Doilea Război Mondial
Industria metalurgică a livrat oţelul care să facă faţă solicitărilor şi tunul de 305 mm a devenit vedeta flotei imperiale ruse şi Clasa Gangut a avut unităţile folosite de sovietici şi-n următoarea conflagraţie mondială. Cel puţin 126 de piese au fost livrate până în anul 1917 şi au impus respect adversarilor germani. Pătrunderea ideilor comuniste în rândurile marinarilor a generat un haos în ceea ce priveşte disciplina şi modul de utilizare a flotei, ofiţerii au fost omorâţi de către subordonaţi şi puterea imperiului s-a prăbuşit.
Întotdeauna se poate şi mai mult şi şantierele navale lucrau la modelarea formei a patru crucişătoare de bătălie din clasa Izmail şi acestea urmau să dispună de tunuri de calibrul 356 mm din import şi din sursă internă. O singură piesă a fost finisată din cauza războiului mondial şi avea o masă de 83,3 tone pentru a putea să lanseze un proiectil cu o masă de 747,8 kg.
Marinarii români visau să cumpere un crucişător uşor care să fie înzestrat cu guri de foc de calibrul 150 mm, dar finanţele statului n-au permis atingerea obiectivului şi s-a rămas la distrugătoare cu piese de calibrul 120 mm. Uneori se făceau planuri pentru două unităţi, dar utopia era prea mare. Industria naţională nu putea să livreze pulberi care să furnizeze viteze de peste 500 m/s şi erau necesare importurile de materiale strategice pentru a se putea face un război cu muniţii de calitate.
Statul comunist a dezvoltat industria metalurgică, dar n-a reuşit să alcătuiască un program coerent de construire a tunurilor grele şi s-a rămas la nivel de prototipuri, spre marea dezamăgire şi supărare a lui Iosif Stalin. A rămas în urma ţarismului şi a fost nevoit să ordone blamarea prin orice mijloace a înaintaşilor. Din păcate, sistemul economic ridicat la ordinul liderului comunist de mulţimile de sclavi ideologici chiar cu preţul vieţii a fost conceput să producă numai pentru forţele armate ce urmau să aducă noi sclavi în lagărul socialist. Era o continuare a politicilor ţariste într-o formă ideologică împinsă până la extrem.
Industria ţaristă se dezvolta într-un ritm alert, dar cele mai mari întreprinderi erau concentrate pe producţia de armament pentru trupele terestre şi pentru marina militară, cea care indica prezenţa în rândul marilor puteri ale planetei. Nu este de mirare că au fost puse în şantier patru crucişătoare de bătălie din clasa Izmail în acelaşi timp.
Denumirea de crucişător de bătălie nu prea spune multe publicului cititor de astăzi, dar era o navă militară blindată mai uşor decât un cuirasat şi care compensa insuficienţa protecţiei expansprin viteza sporită. Putea să nimicească orice vapor şi doar cu cuirasatele avea probleme, dar nici acestea nu erau complet imune la lovituri de mare calibru. Tunurile de la bord urmau să fie de calibrul 356 mm şi erau de o complexitate deosebită. N-au fost probleme cu construcţia şi au mai fost comandate exemplare şi în Marea Britanie. Nu erau utile în evoluţia ostilităţilor şi mai mult au limitat dotarea cu armament a trupelor ruse şi a celor britanice. Planurile de expansiune mondială nu cunoşteau limite raţionale.
Conducătorii Rusiei ţariste au vrut cu orice preţ o flotă cu care să acţioneze la nivel planetar şi au uitat că întâi trebuie să se dezvolte economia în ansamblul ei şi apoi se poate supradimensiona organismul militar naval. Poate se mai lucra şi la nivelul de trai pentru că întotdeauna se poate mai bine. Este interesant de observat că pretenţiile mondiale au fost preluate de către comunişti şi au fost împinse până la absurd.
Foto sus: Nave militare în construcție pe un șantier naval rusesc, în iarna 1911-1912 (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
