O chestiune de gust: le plăceau cu adevărat femeile Sapiens bărbaților neanderthalieni?

Judecând după titlurile din presă, problema pare deja rezolvată. El País anunță că bărbații neanderthalieni le „alegeau” pe femeile Sapiens. Revista Science vorbește despre o „preferință de partener”. National Geographic își imaginează deja „Romeo” ai preistoriei. The Telegraph sugerează că neanderthalienii „aveau planuri” cu femeile Sapiens.

În doar câteva ore, o analiză statistică a fost transformată într-o poveste despre dorință. „Viețile sexuale” ale strămoșilor noștri au ajuns brusc la un click distanță. Această schimbare nu este banală. Ea transformă o asimetrie în transmiterea genetică într-o narațiune bazată pe sentimente, atracție și romantism preistoric.

Se construiește o scenă în care un „Romeo” neanderthalian cucerește inima unei „Julieta” Sapiens. Povestea originilor noastre devine un roman de tip tabloid.

Totuși, studiul publicat în revista Science nu afirmă nimic de acest fel. Autorii investighează un tipar bine cunoscut: la oamenii moderni non-africani de astăzi, urmele de ADN neanderthalian nu sunt distribuite uniform și sunt mai frecvente pe cromozomii non-sexuali decât pe cromozomul X, unde sunt puternic reduse.

Pentru a explica acest contrast, autorii compară mai multe ipoteze: selecția naturală, procese demografice influențate de sex sau preferința de partener. Concluzia lor rămâne prudentă: preferința de partener este un posibil mecanism parcimonios, dar nu exclude nici prejudecățile demografice, nici scenarii mai complexe.

Prin urmare, studiul nu arată nici o atracție observată, nici o preferință trăită direct. El propune ceva mult mai restrâns: în cadrul modelelor testate, anumite scenarii fac mai plauzibilă o asimetrie de tipul mascul neanderthalian / femelă Sapiens. Într-un astfel de model, ADN-ul neanderthalian poate fi transmis pe scară largă prin cromozomii obișnuiți, în timp ce cromozomul X neanderthalian circulă mai greu, deoarece un tată îl transmite doar fiicelor. Acest lucru nu este trivial. Dar nici nu reprezintă observația directă a unei atracții între populații, iar faptul că un model statistic poate produce un tipar genetic nu înseamnă că acel model a fost istoric real.

Ce nu ne spune cromozomul X despre viața socială

De îndată ce trecem de la date genetice la implicațiile lor istorice și sociale, interpretările devin fragile. Cromozomii nu păstrează o memorie fidelă a vieții sociale a strămoșilor noștri. Faptul că ADN-ul neanderthalian este rar pe cromozomul X nu ne permite, în sine, să reconstruim organizarea socială paleolitică sau preferințele sexuale ale acestor populații.

Când două grupuri apropiate genetic se încrucișează, cromozomii sexuali nu se comportă ca ceilalți. Ei sunt adesea mai sensibili la incompatibilități și la selecția naturală. De exemplu, în cazul unui tată neanderthalian și al unei mame Sapiens, copilul primește ADN neanderthalian în mai mulți cromozomi. Dar cromozomul X al tatălui nu este transmis fiilor, ci doar fiicelor. Prin urmare, circulă mai greu de la o generație la alta. În plus, în hibridizările între grupuri apropiate, masculii sunt adesea mai fragili biologic, având probleme mai mari de supraviețuire sau fertilitate. De aceea, cromozomii sexuali — și în special cromozomul X — pot elimina mai rapid ADN-ul celuilalt grup. O reducere a ADN-ului neanderthalian pe cromozomul X poate reflecta, deci, un fenomen biologic clasic, nu urma persistentă a unei alegeri erotice.

Semnalul observat astăzi poate avea, așadar, mai multe cauze. Autorii înșiși nu prezintă „preferința de partener” ca o dovadă directă, ci ca cea mai simplă explicație în cadrul modelului lor statistic. Ei precizează clar că nu exclude nici procesele demografice influențate de sex, nici scenarii mai complexe în care selecția naturală, migrațiile diferențiate și asimetriile de sex acționează împreună.

Genetica detectează transmisii. Nu reconstruiește o societate. Nu ne spune dacă aceste uniuni au implicat alianțe, capturi, schimburi asimetrice, violență sau alegere, nici cine decidea și în ce condiții circulau femeile și bărbații între grupuri. Între un tipar cromozomial și o scenă de viață lipsește încă o lume întreagă: lumea construcțiilor sociale, a regulilor de rezidență, a ierarhiilor, conflictelor și asimetriilor între colectivități.

Oricât de puternice ar fi, genele nu vorbesc despre iubiri trecute. Ele vorbesc doar despre ceea ce a supraviețuit.

Ce schimbă El Sidrón în discuție

Aici arheologia și antropologia culturală devin din nou decisive, pentru că genele nu sunt suficiente pentru a reconstrui scena socială a întâlnirilor dintre neanderthalieni și Sapiens. Trebuie să lăsăm în urmă articolul din Science și să apelăm la alte tipuri de dovezi. În acest sens, situl El Sidrón, din nordul Spaniei, oferă o bază deosebit de solidă.

Cercetătorii au identificat acolo oase aparținând a cel puțin doisprezece neanderthalieni. Cel mai frapant aspect privește adulții: trei bărbați împărtășeau aceeași linie mitocondrială, în timp ce trei femei aveau fiecare una diferită. ADN-ul mitocondrial se transmite doar pe linie maternă. De aici, cercetătorii au tras o interpretare simplă, dar cu implicații majore: bărbații ar fi rămas în grupul lor, în timp ce femeile circulau mai mult între grupuri. Cu alte cuvinte, El Sidrón este compatibil cu un sistem patrilocal.

Această idee este decisivă. Orice populație umană are nevoie de schimburi externe pentru a se reproduce în timp. În foarte multe societăți umane, această circulație se realizează în primul rând prin femei, care părăsesc mai des grupul de origine decât bărbații. Mai general, dispersia feminină și tendința masculilor de a rămâne în grupul natal constituie un tipar predominant și la marile maimuțe. A vedea la neanderthalieni un semnal compatibil cu o mobilitate feminină crescută indică o tendință comportamentală profundă, comună primatelor și societăților umane.

„Neanderthal, Sapiens: te iubesc… nici eu”

Introducerea constrângerilor antropologiei culturale în analiza biomoleculară permite apariția altor interpretări. În Belgia, situl Goyet a furnizat rămășițele a patru femei neanderthaliene și a doi indivizi tineri. Pe cinci dintre ele există urme clare. Profilul demografic este prea neobișnuit pentru a fi explicat prin mortalitate normală. Semnăturile izotopice sugerează o origine geografică non-locală. Autorii avansează ipoteza unui canibalism legat de conflict, o formă de prădare orientată către femei din grupuri vecine. Dacă această interpretare este corectă, ea descrie o realitate brutală: relațiile dintre grupurile neanderthaliene țineau mai degrabă de captură, ucidere și consumul celuilalt decât de sentimentalism.

Totuși, și aici este nevoie de prudență. Eșantionul este mic, iar datele sunt incomplete. Urmele nu vorbesc cu o singură voce.

Dacă ținem cont de tendința puternică spre mobilitatea feminină, apare un paradox. Dacă femeile Sapiens ar fi intrat frecvent în grupuri neanderthaliene, ar trebui să observăm un semnal genetic recent al contribuției Sapiens în ultimele populații neanderthaliene. Dar nu este cazul. La primii Sapiens din Eurasia, ADN-ul neanderthalian este constant. În schimb, genomurile neanderthaliene disponibile nu arată contribuții recente de la Sapiens. Fluxul genetic pare, deci, unidirecțional: de la neanderthalieni la Sapiens.

Se conturează astfel o altă ipoteză antropologică: într-o lume patrilocală, circulația femeilor nu organizează doar reproducerea, ci și alianțele. Dacă schimbul încetează să fie reciproc, relația se transformă radical. Formula următoare rezumă bine paradoxul:

„Îți iau sora, dar nu ți-o dau pe a mea”.

Aceasta nu descrie fiecare întâlnire individuală, dar sugerează o posibilă structură: o relație inegală între două lumi umane, poate chiar o asimetrie socială durabilă între neanderthalieni și Sapiens. În această cheie, semnăturile genetice nu mai indică o „preferință”, ci efectul unor structuri sociale inegale.

Ce nu știu genele despre oameni

Proiectarea propriilor noastre idei despre dorință și preferință asupra trecutului îndepărtat ne menține într-o zonă de confort. Dar confruntarea cu alteritatea este mult mai dură. Valorile noastre nu sunt universale. Ele nu pot servi drept bază pentru a imagina lumi dispărute.

Genetica nu este suficientă. Paleoantropologia trebuie să fie nu doar o știință a oaselor, ci și una etologică, culturală și socială.

Dificultatea nu constă în alegerea între discipline „solide” și „fragile”, ci în a le face să dialogheze. Cromozomii ne conduc spre întrebări mult mai ample: cine intră în grup? în ce condiții? după ce reguli? cu ce reciprocitate — sau lipsă de reciprocitate? și adesea în ce condiții de violență?

Corpul — pielea, oasele, genele — nu ne spune nimic despre realitatea individului în societate. Omul nu poate fi redus la materia sa.

La oameni, cine este considerat „străin” rămâne, în mod fundamental, o chestiune de perspectivă.

Așadar, da, este o chestiune de gust. Dar nu neapărat în sensul sugerat de mass-media. Ceea ce ziarele au transformat într-o poveste sentimentală poate aparține, în realitate, unui nivel mult mai profund — și uneori, în cazul anumitor forme de canibalism, mult mai literal.

-------

Autor: Ludovic Slimak, arheolog și cercetător la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice (CNRS), autor al publicației The Conversation France; Universitatea din Toulouse

Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.

_{Foto sus: Omul de Neanderthal (© Arhivă
Pixabay)}