Masacrul de la Andijan, o represiune împotriva propriului popor
Andijan, Uzbekistan, a fost locul celei mai mari și sângeroase revolte populare din teritoriile fostei URSS de la destrămarea sa din 1991. Pe 13 mai 2005, președintele uzbec Islam Karimov a ordonat deschiderea focului asupra mii de oameni care protestau împotriva politicii sale represive și a arestării abuzive a 23 de afaceriști locali.
Cei 23 de afaceriști fuseseră arestați cu un an înainte și acuzați de „extremism, fundamentalism și separatism”, precum și de aparținerea la o organizație clasificată de stat drept teroristă. Oamenii de afaceri susțineau însă că au fost arestați din cauza sprijinului de care se bucurau la nivel local. O altă teorie spune că aceștia au fost închiși ca urmare a unui plan de epurare a aliaților fostului guvernator al Andijanului, Kobiljon Obidov, înlocuit din funcție la ordinea lui Karimov.
În timpul procesului au avut loc mai multe proteste. Pe 10 mai a avut loc o demonstrație la care au participat, pașnic, 1000 de oameni, majoritatea rude ale acuzaților. Pe 11 mai pe străzi erau deja 4000 de oameni;toți așteptau verdictul. Procurorii ceruseră condamnări între 3 și 20 de ani de închisoare, însă anunțarea verdicului a fost amânată. Pe 12 mai autoritățile au arestat o parte din protestatari, inclusiv rude ale acuzaților. În aceeași noapte, protestatarii au ocupat o bază militară și au forțat intrarea în închisoarea în care se aflau cei 23 de acuzați, eliberându-i. Inspirați de succesul recentei revoluții din țara vecină, Kârgâstan, unde în urma protestetelor președintele a fost demis, grupul de protestatari din Andijan a cerut demisia lui Karimov. S-au lansat acuzații de corupție și persecuții împotriva musulmanilor care erau acuzați pe nedrept de comploturi jihadiste.
Karimov a refuzat să negocieze cu protestatarii și a ordonat înăbușirea protestelor. Piața plină de oameni a fost înconjurată de soldați, care au deschis apoi focul asupra mulțimii. Nu se cunoaște numărul morților, acesta fiind probabil de ordinul sutelor (unele estimări merg însă până la 1500 de victime). Morții au fost ulterior înmormântați în gropi comune.
Autoritățile au declarat că au existat doar 187 de victime și au dat vina pe islamiști și pe puterile occidentale pentru plănuirea unei lovituri de stat. În urma valului de opresiune ce a urmat masacrului, sute de persoane au fost arestate și condamnate cu până la 22 de ani de închisoare.
Incidentul a avut repercursiuni și asupra influenței americane în zonă. Respingând criticile occidentale cu privire la masacru și cererile repetate pentru organizarea unei anchete internaționale, guvernul lui Karimov a închis o bază militară americană aflată la granița cu Afghanistan și s-a reorientat către Moscova. Astfel, americanii pierdeau influența asupra celei mai populate și bine plasate (din punct de vedere strategic) foste țări sovietice din Asia Centrală.
Cine e de vină?
Cercetătorii, martorii și liderii opoziției din Uzbekistan încă nu s-au pus de acord asupra cauzelor și efectelor protestului din mai 2005. Daniil Kislov, specialist pe probleme Asiei Centrale, consderă că autoritățile i-au lăsat intenționat pe protestatari să pună mâna pe arme și să ocupe închisoarea, pentru a putea prezenta incidentul drept atac terorist ce trebuie combătut. Însă Saidjahon Zaynabitdinov, avocatul celor 23 de afaceriști condamnați de la care au pornit protestele, are o părere diferită. El spune că revolta fusese plănuită de multă vreme și organizatorii ei au fost niște „vârcolaci” care s-au dat drept victime inocente ale represiunii guvernamentale. „Nu a fost o revoltă spontană și nici un protest pașnic”, a declarat avocatul (condamnat după proteste la 7 ani de închisoare și eliberat în 2008 în urma unei campanii internaționale privind drepturile omului). El spune că organizatorii se pregăteau demult pentru o acțiune armată.
La zece ani după masacrul din 2005, Andijan pare liniștit. Însă oamenii ezită să vorbească desre ce s-a întâmplat, iar poliția este atotprezentă în oraș și vigilentă față de orice mișcare suspectă. Andijan, un oraș de 400.000 de locuitori, este capitala informală a regiunii Valea Ferghana, locul de naștere al islamismului post-sovietic din Asia Centrală. Autoritățile locale consideră mișcările islamiste drept principala amenințare la adresa conducerii lor, iar în Uzbekistan, această amenințare a apărut odată cu obținerea independenței statului.
În 1991, un grup de militanți islamiști a ocupat o clădire guvernamentală din orașul Namangan și a cerut impunerea legii islamice în Uzbkistan. Karimov, fost lider comunist, a încercat să negocieze, fără succes, cu atacatorii, dar a reușit ulterior să anihileze grupul. Unii dintre luptătorii islamiști s-au refugiat în Afghanistan, unde au pus bazele Mișcării Islamice din Uzbekistan (IMU), care s-a alăturat talibanilor la sfârșitul anilor '90.
Karimov a dus de atunci o politică de represiune față de religie și grupurile islamiste, acuzându-le de terorism. După atacurile de la 11 septembrie, Uzbekistan a devenit prima țară fost sovietică care a oferit sprijin americanilor pentru operațiunile din Afghanistan. Poziția strategică a țării a fost mai importantă decât problemele mari pe care statul le are în privința drepturilor omului, iar Statele Unite au investit în refacerea unei baze aeriene de la granița cu Uzbekistan.
În luna martie, Karimov – care se află la putere de 26 de ani – a fost reales în funcția de președinte fără niciun fel de opoziție. Acțiunile guvernului său împotriva musulmanilor, a opoziției și a oamenilor de afaceri care se opun clanurilor ce controlează țara fac din Uzbekistan una dintre cele mai represive și corupte state din lume. Însă Uniunea Europeană și America și-au relaxat politica de sancțiuni pe care o impuseseră Uzbekistanului după masacrul din 2005. Specialiștii vorbesc de o politică de „indulgență strategică” a statelor occidentale față de politica lui Karimov.
Sursa:Aljazeera
