Marea victorie a generalului roman Titus Labienus împotriva treverilor

Orașul de pe Tibru a avut o mare problemă cu triburile galilor și se povestește că doar gâștele au salvat ultimul centru de rezistență în fața invadatorilor veniți din nord și care luptau cu arme grele. Moralul romanilor era la pământ după dezastrul militar de pe râul Allia, ziua de 18 iulie a anului 390 î. Hr. rămânând drept zi nefastă în calendarul oficial.

Situația s-a schimbat în timp din punct de vedere militar și legiunile romane i-au supus pe cei stabiliți în nordul peninsulei și apoi au trecut Alpii pentru rezolvarea problemei celtice și acapararea de bunuri era marea poftă a militarilor ce luptau sub steagurile Senatului. Chiar dacă armata romană era o adevărată mașină de război, adversarii erau numeroși și luptau cu fanatism, rănile în bătălii nefiind suficiente pentru oprirea soldaților ce-i urau din tot sufletul pe vrăjmașii veniți din sud.

Renumitul Iulius Caesar a simțit că rezolvarea problemelor din Galia poate să-i asigure o glorie nepieritoare, ceva în stil Alexandru Macedon, și a pornit o campanie militară decisivă pentru a ajunge până la apele oceanului și spre nord până la fluviul Rin. Generalul Titus Labienus a fost trimis să asigure controlul asupra ținutului treverilor, cei ce locuiau în nordul Franței și în Belgia, cu o legiune și ceva unități auxiliare de cavalerie, unele recrutate chiar dintre aliații gali.

Efectivele reduse i-au îndemnat pe localnici să pregătească o surpriză invadatorilor și s-au înțeles cu germanii în vederea asigurării supremației numerice. Triburile nordice erau renumite pentru vitejie și cruzime, cea care provoca teamă chiar și militarilor romani din cadrul legiunilor.

Chiar dacă i-au sosit în ajutor alte două legiuni, generalul roman nu se simțea învingător în fața celor doi aliați prin cele 25 de cohorte și atunci a recurs la o viclenie. Tabăra romană se afla aproape de cea a adversarilor, dar un râu cu maluri abrupte le separa și împiedica un atac frontal. Titus Labienus a văzut ocazia prielnică și a dat ordin să fie realizată o retragere care să semene a fugă și astfel galii impulsivi să atace. Era cunoscut că luptătorii celți puneau mare preț pe vitejia personală și pe luptele corp la corp, dar nu iubeau gândirea tactică și strategică. Și-au părăsit tabăra și au atacat cu urlete groaznice spre forțele romane. A fost suficient un ordin și cohortele au făcut front spre spate și cavaleria a apărut în flancuri.

A urmat o ofensivă coordonată a infanteriei și galii dezorganizați n-au putut rezista ploii de sulițe și loviturilor de săbii ce veneau din spatele scuturilor. Militarii dispuneau de sulițe ușoare de tip pilum, cele ce se înfigeau în oameni sau în scuturi și se îndoiau, ceea ce nu mai permitea reutilizarea imediată. Armele romane de tip gladius erau concepute special să provoace răni mortale din prima lovitură. Erau concepute să străpungă corpul omenesc și lățimea mare permitea atingerea organelor vitale. Nu exista armură care să reziste unei lovituri directe și o răsucire a lamei în rană asigura scoaterea din luptă a oricărui militar.

Doar scuturile grele permiteau o protecție împotriva acestor arme, dar galii preferau să lupte vitejește cu ajutorul unor săbii lungi ce nu aveau rezistența dată de procesul de călire. A apărut panica deoarece râul Semoy, cel ce are o lungime de 210 km și este afluent al Meusei, nu mai permitea o traversare ușoară a mulțimilor și cei ce inițial se considerau victorioși au început să fugă spre pădurile dese. Decizia n-a fost prea inspirată deoarece luptătorii gali erau obișnuiți să fie majoritar pedestrași. A intervenit cavaleria generalului Labienus și a urmat un dezastru. Fugarii au fost ușor de ajuns din urmă și uciși. Au fost luați și captivi, cei ce reprezentau o prețioasă pradă la târgurile de sclavi.

Treverii au fost obligați să se supună Romei și astfel nu s-a mai produs nici sosirea germanilor. Forțele romane și-au consolidat pozițiile din nordul Galiei și Caesar a putut să se ocupe de alte triburi ce tot făceau alianțe în vederea înfrângerii celor ce nu se mai săturau de cucerit și de pradă. A fost o mare victorie a legiunilor romane în anul 54 î. Hr. Generalul Labienus s-a dovedit un comandant capabil și ar fi putut să facă mai multe pentru Cetatea de pe cele șapte coline, dar a început Războiul civil și a fost prins în tabăra lui Pompei. A rămas credincios adversarilor lui Caesar și a pierit în lupta de la Munda din anul 45 î. Hr.

Generalul Labienus poate să rămână în paginile cărților de istorie militară prin ideea atragerii inamicului pe un teren neprielnic, cel care nu permitea organizarea trupelor și nici retragerea rapidă la adăpostul malurilor înalte.

_{Foto
sus: Legiune romană, reconstituire istorică (© Wikimedia Commons)}