Împăratul Frankenstein: Despre experimentele sadice ale lui Frederic al II-lea și legătura cu România
Unul dintre cei mai controversați conducători ai vremii sale, Frederic era cunoscut pentru ambițiile sale grandioase, atât în domeniul politic, cât și în cel cultural. Implicat într-un conflict de-o viață cu papalitatea — aflată la mijloc între posesiunile sale din nordul Italiei și Regatul Siciliei din sud — împăratul a fost excomunicat de două ori, din cauza ambițiilor sale și a lipsei de respect față de autoritatea papală. Pe lângă titlurile de Împărat al Sfântului Imperiu Roman și Rege al Siciliei, Frederic a fost și rege al Germaniei și al Ierusalimului, dobândind acest ultim titlu după ce l-a detronat chiar pe socrul său, pentru a-și atinge un scop pe termen lung. Frederic era renumit pentru curiozitatea sa științifică și pentru măsura extremă la care ajungea în căutarea cunoașterii și a adevărului empiric — un lucru care i-a fascinat, dar și îngrozit pe contemporanii săi.
Căsătorit de cel puțin trei ori, Frederic a avut opt copii legitimi și nenumărați amanți și copii nelegitimi de-a lungul vieții. Cu toate acestea, nu a reușit să asigure continuitatea dinastiei sale, iar după moartea sa bruscă și neașteptată, în 1250, familia sa nu a mai dăinuit mult.
Frederic al II-lea de Hohenstaufen, omul supranumit de contemporanii săi „stupor mundi” — adică „uimirea lumii” — a fost o figură remarcabilă. Deși mulți nu ezitau să-și exprime opiniile despre acest conducător controversat, Frederic rămâne, din multe puncte de vedere, o figură umbrită de zvonuri, mistere și mituri. Multe aspecte ale vieții și domniei sale continuă să fie neclare și inexplicabile.
Experimentele și legendele negre
Unul dintre aspectele mai întunecate legate de Frederic provine din poveștile relatate de un călugăr numit Salimbene di Adam, contemporan al împăratului. Călugăr franciscan italian, originar din Parma, Salimbene s-a alăturat ordinului în 1238, împotriva voinței tatălui său, și a scris mai multe lucrări de-a lungul vieții. Cea mai celebră dintre ele este Cronica (Cronica sau Chronicle), dar o altă scriere de mare relevanță pentru studiul lui Frederic este Cele douăsprezece calamități ale împăratului Frederic al II-lea.
Scopul acestei lucrări era să scoată în evidență defectele și natura imorală a împăratului — lipsa lui de pietate creștină, dezinteresul față de Biserica Romei și comportamentul considerat lipsit de morală. Lucrarea conține o serie de exemple vii și detaliate menite să ilustreze pe deplin răutatea împăratului. Printre cele mai oribile fapte pe care călugărul i le atribuie se numără experimente atroce pe oameni, realizate în timpul domniei sale.
Experimentele pe prizonieri
Potrivit lui Salimbene, Frederic a făcut uz de prizonierii aflați sub controlul său. Într-un caz, împăratul ar fi poruncit ca un deținut nefericit să fie închis într-un butoi de lemn, fiind lipsit de hrană și apă până când, în chinuri groaznice, a murit. Procesul a fost observat cu atenție de la început până la sfârșit, mai ales în momentul morții, când s-a făcut o gaură în butoi cu un scop ce urma să devină clar: Frederic voia să vadă dacă sufletul uman poate fi observat în clipa în care părăsește trupul.
Într-un alt experiment, și mai grotesc, împăratul ar fi ordonat ca doi prizonieri să primească aceeași masă copioasă. După ce au mâncat, unul a fost trimis la vânătoare, iar celălalt trimis la culcare, să doarmă. Ceea ce ei nu știau era că împăratul intenționa să observe efectele exercițiului și ale somnului asupra digestiei. Câteva ore mai târziu, ambii au fost uciși, iar stomacurile lor au fost deschise pentru comparație — ca Frederic să afle care dintre activități influențase mai mult procesul digestiv.
Experimentul pe copii — limba originară a omenirii
Poate cel mai tulburător dintre toate, potrivit relatărilor lui Salimbene, a fost experimentul cu sugari. Originea limbajului uman îl fascina pe împărat, care a dorit să descopere limba originară a omenirii, cea vorbită de Adam și Eva în Grădina Edenului.
Pentru a afla acest lucru, el a poruncit ca un grup de bebeluși să fie crescuți de doici, însă cu instrucțiuni stricte:
- femeile puteau să-i hrănească și să-i spele,
- dar nu aveau voie să le vorbească, să-i aline sau să le arate afecțiune sub nicio formă.
Tragic, experimentul nu i-a oferit niciun răspuns: toți copiii au murit, lipsiți de dragoste, căldură și contact uman. Nu se știe câți bebeluși au fost folosiți, nici de câte ori s-a repetat experimentul, dar cert este că a fost un act crud și lipsit de valoare științifică.
Omul de știință și împăratul
Dacă există chiar și un sâmbure de adevăr în relatările lui Salimbene, imaginea împăratului este una înfiorătoare. Totuși, ce dovezi avem pentru aceste afirmații senzaționale? Este clar că Frederic manifesta un interes profund — uneori obsesiv — pentru științele naturale și biologie. Curiozitatea sa se reflecta și în preocupările zilnice, nu doar în aceste experimente controversate.
El a creat mai multe rezervații de animale în regatul său, cea mai impresionantă fiind un habitat natural pentru păsări de apă, întreținut pe cheltuiala proprie. Deținea numeroase animale, inclusiv exotice, pe care le lua adesea cu el în călătorii — pantere, lei, leoparzi, cămile — și care atrăgeau curiozitatea oricui îl întâlnea.
Curiozitățile împăratului și pasiunea pentru natură
Într-o vizită la Ravenna, în iarna anului 1231, împăratul a sosit însoțit de o colecție impresionantă de animale: pantere, lei, leoparzi și cămile. Nu era o întâmplare izolată. În 1245, la Santa Zeno, în Verona, călugării au trebuit să găzduiască 24 de cămile, cinci leoparzi și un elefant care făceau parte din suita imperială. Cu câțiva ani înainte, Salimbene însuși a văzut această menajerie când Frederic a trecut prin Parma.
Însă nu doar animalele îi stârneau interesul. În călătoriile sale, Frederic era însoțit adesea de un anturaj pestriț: magicieni, acrobați, eunuci, sclave, pitici și oameni cu particularități fizice rare — o adevărată trupă de „curiozități umane” menite să satisfacă mintea sa mereu dornică de a înțelege și a explora.
Surse respectabile — inclusiv scrierile proprii ale împăratului — confirmă că el a realizat experimente științifice, deși mai puțin controversate decât cele relatate de Salimbene.
Experimentul cu peștele
Un astfel de experiment era menit să determine longevitatea peștilor. Frederic ar fi pus un inel de cupru în branhii unui pește, apoi l-ar fi eliberat în lacul din care fusese prins. Legenda spune că același pește a fost regăsit în anul 1497, cu inelul încă în loc, purtând o inscripție greacă:
„Eu sunt peștele pe care împăratul Frederic al II-lea l-a așezat în acest lac cu mâna sa, în ziua a cincea a lunii octombrie 1230.”
Chiar dacă acest episod poate fi apocrif, existența experimentului în sine nu este pusă la îndoială.
Pasiunea pentru șoimărit
Frederic era, de asemenea, pasionat de șoimărit și a scris chiar o carte despre acest subiect — De arte venandi cum avibus („Arta de a vâna cu păsările”). Aceasta este considerată una dintre primele lucrări științifice din istorie dedicate comportamentului animalelor. Cartea oferă dovezi clare ale spiritului său curios și empiric, descriind experimente menite să înțeleagă natura și obiceiurile șoimilor.
La prima vedere, această natură experimentală a împăratului ar putea părea o dovadă că relatările lui Salimbene ar conține un sâmbure de adevăr. Totuși, călugărul avea motive personale să-l denigreze pe împărat — iar părerile sale religioase ar fi putut influența modul în care l-a prezentat.
Conflictul cu Biserica
Într-o epocă în care credința religioasă era un element de necontestat în viața oricărui monarh, Frederic era un sceptic declarat. Deși fusese crescut sub tutela Papei după moartea părinților, acest lucru nu i-a insuflat spiritul religios așteptat. Dimpotrivă, deși se considera un bun creștin, a fost acuzat în repetate rânduri de blasfemie și erezie.
A fost excomunicat de două ori și a sfidat deschis Biserica Romei, ignorând sancțiunile papale. Se spune chiar că Frederic ar fi afirmat că Moise, Mahomed și Iisus au fost niște impostori — o declarație scandaloasă în secolul al XIII-lea.
Pentru Salimbene, călugăr franciscan și susținător fervent al papalității, toate acestea erau dovezi clare că împăratul era un om periculos. Deși Ordinul Franciscan era cunoscut pentru deschiderea sa către știință, Salimbene nu împărtășea această atitudine; dimpotrivă, el disprețuia experimentele lui Frederic și le considera născociri superstițioase.
Împăratul și reputația sa
Deși putea fi fermecător, Frederic avea o latură pofticioasă, vicleană și crudă. Era iute la mânie și nu uita ușor. Salimbene relatează, cu o oarecare satisfacție, cum împăratul ar fi ordonat tăierea degetului mare al unui notar, doar pentru că acesta nu îi scrisese numele așa cum dorea el.
Experimentul digestiv — în care prizonierii au fost uciși după masă — este descris de Salimbene ca o dovadă a curiozității morbide a împăratului, o sete de cunoaștere fără empatie.
Dar călugărul nu era singurul critic. Papa Grigore al IX-lea l-a numit „premergătorul Anticristului”, iar Dante Alighieri l-a plasat în a șasea regiune a Infernului, destinată ereticilor. Mulți contemporani au împărtășit aceste opinii. Ceea ce azi am numi toleranță religioasă — curtea sa multiculturală, deschisă musulmanilor, evreilor și grecilor — era privit atunci ca semn al naturii sale demonice.
Credibilitatea relatărilor
Un alt argument împotriva veridicității lui Salimbene este lipsa contactului direct cu împăratul. În afară de o scurtă întâlnire accidentală, călugărul nu a făcut parte din curtea sa și nu a avut surse de primă mână. Prin urmare, este posibil ca Salimbene să fi repetat zvonuri și bârfe, amplificându-le pentru a-l prezenta pe Frederic într-o lumină demonică.
Totuși, chiar și în acest caz, descrierile sale reflectă percepția epocii: într-o lume dominată de credință, curiozitatea științifică era adesea privită ca erezie.
Mit, zvon sau adevăr științific?
Privind înapoi, putem analiza astăzi relatările lui Salimbene fără prejudecăți. Însă în epoca sa, călugărul scria dintr-o poziție de moralist, convins că publicul îi va împărtăși repulsia față de împărat. Hotărât să-l portretizeze pe Frederic drept Anticristul, Salimbene căuta dovezi care să-i sprijine acuzațiile, preluând și adaptând probabil povești mai vechi din surse antice. Astfel, este posibil ca el să fi atribuit împăratului episoade inspirate din alte texte, pentru a-l discredita — un demers care, în mod paradoxal, a avut un mare succes.
Totuși, există și argumente în favoarea veridicității experimentelor. Unii istorici afirmă că caracterul grotesc al testelor atribuite lui Frederic este chiar motivul pentru care ele ar putea fi reale: erau atât de șocante și neobișnuite, încât ar fi fost dificil să fie inventate. Iar în cazul experimentului limbajului, Frederic nu era singurul conducător pasionat de această temă. De-a lungul istoriei, și alți monarhi au încercat să descopere limba originară a omenirii prin metode similare.
Paralele antice și medievale
Faraonul Psamtik I al Egiptului (sec. VII î.Hr.) ar fi realizat un experiment asemănător. El a poruncit ca doi copii să fie crescuți fără să audă niciun cuvânt, pentru a vedea ce limbă vor vorbi în mod natural. Se spune că, atunci când unul dintre copii ar fi rostit sunetul „bekos”, interpretat drept „pâine” în limba frigiană, faraonul a concluzionat că frigienii erau poporul cel mai vechi din lume.
Dacă povestea are un sâmbure de adevăr, e clar că faraonul nu a privat complet copiii de contact uman — altfel n-ar fi supraviețuit, așa cum s-a întâmplat în experimentul lui Frederic.
Un alt suveran pasionat de același mister a fost Iacob al IV-lea al Scoției (sec. XV). Potrivit relatărilor, acesta a trimis doi copii pe o insulă, crescuți de o femeie mută, pentru a afla ce limbă ar vorbi „natural”. Rezultatul – greu de crezut – a fost că micuții ar fi început să vorbească ebraică. Chiar și atunci, însă, mulți au privit cu scepticism această poveste, considerând-o o farsă sau o exagerare.
În cazul lui Frederic al II-lea, copiii au murit din lipsă de afecțiune și interacțiune, un fenomen pe care știința modernă îl confirmă: ființele umane nu pot supraviețui fără iubire, atenție și contact emoțional.
Confirmări moderne ale „experimentului iubirii”
Cercetările din anii 1990, asupra copiilor crescuți în orfelinatele din România, au demonstrat exact acest lucru: copiii privați de afecțiune și contact uman dezvoltă deficiențe grave fizice și emoționale, efecte care se agravează cu timpul.
La polul opus, s-a dovedit că iubirea și grija pot transforma complet dezvoltarea unui copil, făcând vizibilă legătura dintre afecțiune și supraviețuire.
Pentru epoca lui Frederic, asocierea dintre lipsa atenției și moartea copiilor era revoluționară — o intuiție științifică apărută abia în secolul al XVIII-lea. Acest fapt îi conferă experimentului (sau, cel puțin, ideii din spatele lui) o valoare istorică și psihologică remarcabilă.
Împăratul între lumină și întuneric
A fost Frederic al II-lea un monstru crud sau un vizionar înaintea timpului său? Chiar și Salimbene, cu toată ura lui, a recunoscut că împăratul era inteligent, manierat, muncitor și carismatic.
În 1224, Frederic a fondat Universitatea din Napoli, cunoscută astăzi ca Università degli Studi di Napoli Federico II, una dintre cele mai vechi universități din lume. A fost un protector al artelor și culturii, promotor al igienei, al medicinei și al științelor naturii. A introdus reguli stricte pentru igiena soldaților, pentru transfuzia de sânge și alimentație, și a promovat băile regulate — o idee aproape exotică pentru Europa medievală.
Un împărat tolerant într-o lume fanatică
Deși considerat eretic, Frederic a demonstrat o toleranță religioasă rară pentru vremea sa. A refuzat să masacreze musulmani, i-a inclus în armata sa și chiar în garda personală imperială. De asemenea, a colaborat cu evreii sicilieni — mulți dintre ei refugiați din alte părți ale Europei — pentru a traduce texte arabe și grecești, contribuind la transmiterea cunoașterii orientale către Occident.
Astfel, Sicilia sub domnia lui Frederic a devenit un centru de știință și cultură cosmopolită, un pod între Est și Vest.
Moartea și legenda care nu s-a stins
La moartea sa, în 1250, poporul de rând a refuzat să creadă că împăratul dispăruse pentru totdeauna. S-au născut legende care spuneau că Frederic se odihnește sub Muntele Etna, așteptând momentul potrivit pentru a reveni și a aduce dreptatea.
Mitul său s-a împletit cu cel al regelui Arthur, ambii conducători fiind considerați eroi adormiți care se vor întoarce într-o zi. Până astăzi, Frederic al II-lea rămâne o figură controversată — monstru sau geniu, tiran sau vizionar, în funcție de cine îl judecă.
Chiar și în orașul său natal, Jesi, statuia împăratului a stârnit dispute: unii îl privesc ca pe un reformator luminat, alții ca pe un demon încoronat. Adevărul despre experimentele sale s-ar putea să nu fie niciodată cunoscut, iar împăratul din spatele legendei rămâne, până azi, un mister istoric nerezolvat.
Surse principale:
- D. Abulafia – Frederick II: A Medieval Emperor, Allen Lane, 1998
- R. D. Bressler – Frederick II: The Wonder of the World, Westholme Publishing, 2015
- F. Hohenstaufen, S. Sloane (ed.) – The Art of Falconry, Ishi Press, 2010
- G. Masson – Frederick II of Hohenstaufen: A Life, Martin Secker & Warburg, 1957
