Lecţia ţărilor nordice, aflate mereu în topul bunăstării
Ţările nordice au evitat nu doar problemele economice care chinuie zona mediteraneeană, ci şi neajunsurile sociale care bântuie America. Indiferent ce indicatori al bunăstării sociale am alege, de la cei economici precum productivitatea sau inovaţia până la cei sociali precum egalitatea de şanse sau rata criminalităţii, ţările nordice ocupă mereu locuri fruntaşe.
Cum se face că această regiune relativ izolată, cu fâşii întinse de sălbăticie şi climat deloc primitor, se bucură de o asemenea reuşită? Era o vreme când populaţia în majoritatea ei lăuda fără preget guvernele, dominate în secolul al XX-lea de social-democraţi. Social-democraţia nordică a însemnat stat asistenţial şi servicii permanente pentru cetăţeni, salvându-i de brutalitatea secolului precedent şi intervenind pentru a scoate economiile capitaliste din criză.
Cu toate acestea, explicaţia bazată pe culoarea politică a guvernelor nu este nicidecum de ajuns, dacă ne gândim la multiplele măsuri liberale luate în perioada 1870-1970, cum ar fi privatizarea pădurilor sau expansiunea sistemului bancar. În anii 70-80 însă extinderea necontrolată a aparatului de stat a început să submineze reformele, iar ulterior reducerea cheltuielilor guvernamentale şi acordarea de avantaje întreprinzătorilor au remediat situaţia. Rolul guvernelor în promovarea echităţii nu este nici el foarte convingător, pentru că omogenizarea veniturilor a avut loc înainte de statul-providenţă care a fost mai mult o consecintă şi nu o cauzăa prosperităţii regionale. Uneori, statele au cheltuit mult prea mult pentru serviciile sociale şi s-au bazat numai pe câteva companii-gigant pentru efortul bugetar, cu toate acestea, rolul guvernelor rămâne crucial. Asta pentru că primează transparenţa şi onestitatea. Politica din ţările nordice este supravegheată cu mare atenţie.
În Suedia toată lumea are acces la orice document oficial. Iar politicienii sunt taxaţi pentru comportamente necuviincioase, cum ar fi dacă sunt văzuti în limuzine şi nu pe biciclete. La transparenţă se mai adaugă pragmantismul:vechile consensuri social-democrate sunt revizuite şi adaptate. Asta explică de ce, de pildă, social-democraţii acceptă şi măsuri conservatoare şi de ce politicile par u amalgam între stânga şi dreapta. Prin pragmatism, vechiul model este în permanenţă upgradat, întrucât este departe de a fi perfect. Sectorul de stat rămâne mult prea extins comparat cu cel privat. Taxele sunt foarte mari, iar ajutoarele sociale uneori prea generoase. În Danemarca securitatea este preferată flexibilităţii, iar în Norvegia ascensiunea industriei petroliere ameninţă etica muncii. Nu este un semn tocmai favorabil faptul că 6% din forţa de muncă are concediu medical iar 9% trăieşte din pensia de handicap. Nordicii însă continuă seria de reforme structurale şi o fac concentrându-se tot pe ceea ce au considerat mereu a fi cel mai valoros:capitalul uman şi protecţia cetăţenilor în faţa dezechilibrelor din sistemul capitalist. Foarte multe ţări se confruntă acum cu ceea ce s-au confruntat ţările nordice în anii ’90:cheltuieli prea mari în zona publică şi programe de asistenţă greu de susţinut financiar.
Dincolo de politică, trebuie totuşi să ţinem cont că modelul nordic a avut un context particular de dezvoltare, ceea ce îngreunează exportul şi mularea pe alte realităţi istorice şi social-politice. A fost rezultatul unor condiţii geografice dificile şi unor evoluţii istorice mai favorabile ca în alte zone. Toate ţările nordice au populatii reduse, ceea ce a dus la o mai bună cooperare şi comunicare între elite de-a lungul vremii. Monarhii aveau reşedinţe relativ modeste, iar nobilii trebuiau să ajungă la acorduri cu ţăranii liberi. Liberalismul a cucerit repede Scandinavia. În 1766 Suedia a acordat libertate presei, iar din 1840 s-a renunţat la sistemul preferenţial pentru aristocraţii care obţineau mereu poziţiile de conducere şi s-a pus la punct o administraţie bazată pe meritocraţie şi absenţa corupţiei.
Protestantismul a jucat un rol important în alfabetizarea cetăţenilor şi a contribuit la întărirea protecţiei sociale. Combinaţia dintre circumstanţele istorico-geografice a permis dezvoltarea a alte două instrumente importante în sistemul politic:credinţa în drepturile individuale şi încrederea în concetăţeni. Încrederea socială ridicată înseamnă colaborarea pentru binele general şi evitarea situaţiilor conflictuale. Mai înseamnă susţinerea consensuală a meritocraţiei şi echilibru social:cetăţenii îşi plătesc taxele, respectă legile, acceptă deciziile guvernamentale.
Conform Wolrd Values Survey, nordicii apreciază cel mai mult autonomia individuală. Combinaţia dintre administraţia extensivă şi pasiunea pentru individualism poate părea la prima vedere bizară, dar ea se manifestă prin ideea conform cărei statul are obligaţia de a asigura această independenţă, precum şi mobilitatea socială. Cam toată legislaţia socială se justifică prin acest principiu:legile pentru protecţia familiei, sistemul de educaţie gratuită, taxarea separată a soţilor, asistenţa preşcolară şamd. Politologi precum Lars Tragardh descriu această mentalitate prin sintagma ‘individualism etatist’.
Nordicii au exportat atitudinea, de exemplu, în America, atunci când aproape un sfert din populaţia Suediei a emigrat masiv, ceea ce a prilejuit numeroase glume pe seama obedienţei lor faţă de legi. Ei bine, suedezii au consolidat una din cele mai bine administrate enclave americane, în Minnesota. Iar o administraţie statală extinsă nu înseamnă întotdeauna un minus în dezvoltare, dacă respectă criterii de eficienţă şi onestitate şi dacă se respectă proporţia între taxare şi investiţiile în serviciile publice.
În esenţă, totul se reduce la o serie de valori şi credinţe fundamentale care se reflectă în construcţia societăţii şi statului. Un alt aspect semnficativ de unde ar trebui să învăţăm este accentul pe democraţia participativă:cetăţeanul nordic este întotdeauna foarte activ şi implicat în actul de guvernare.
