Începuturile Arhivelor Statului

Arhivele Statului au fost înființate la București prin Regulamentul Organic al Țării Românești la 1 mai 1831 și la Iași prin Regulamentul Organic al Moldovei la 1 ianuarie 1832.

Regulamentul Organic al Țării Românești enunța în linii generale necesitatea înființării și stabilea condițiile materiale de funcționare, în cadrul Secției a III-a a Ministerului din Lăuntru: „Păstrarea Arhivelor Statului fiind un object care meritarisește toată luarea aminte a stăpânirii, va fi supt privegherea Ministrului din Lăuntru. Drept aceea vor fi: un nacialnic al Arhivelor, cu 1000 lei lunar; un suptnacialnic, cu 400 de lei lunar; doi scriitori cu câte 100 de lei lunar și două slugi cu câte 60 de lei lunar. Cheltuiala pentru canțelarie și pentru ținere câte 230 de lei lunar”, notează Arhivele Naționale ale României, pe pagina de Facebook a instituției.

Regulamentul Organic al Moldovei în art. 410 prevedea că „originalele sămilor înfățoșate precum și alte documenturi să vor depune în Arhiva Statului a căreia alcătuire și păstrare va fi încredințată unui boier cu însușirile cerșute pentru asămine dregătorie”, fiind „numit de către Domn din doi candidați propuși de către Obșteasca Adunare”. Acest prim arhivist al Statului a fost Gheorghe Asachi. Arhivistul Moldovei avea prevăzută leafa de 1500 de lei pe lună, arhivarul Înaltului Divan 300 de lei pe lună, secretarul 500 de lei pe lună, 2 scriitori câte 250 de lei pe lună.

Organizarea instituțională din Regulamentele Organice a fost rodul unor reglementări anterioare. Încă din 1829, reorganizarea serviciilor Divanului și urmărirea „pricinilor” au evidențiat rolul gestionării documentelor în buna guvernare. Se interzicea păstrarea hârtiilor publice de către dregători pe la casele lor, iar prin Regulamentul Organic s-a înființat o instituție care să se ocupe cu adunarea materialelor arhivistice (numite în limbajul vremii cu termenul slavon „delo”, „dele”, pe care astăzi le numim dosare) ale lucrărilor încheiate, evitând astfel distrugerea lor. Generalul Pavel Kiseleff cerea Divanului să-l înștiințeze „dacă s-au alcătuit la dânsul madelele Ocârmuirii; dacă niște asăminea arhive încă nu sunt alcătuite, apoi fără greșeală trebuie a se aduce acestea întru împlinire. Și pentru păstrarea delilor întru întregime să se aleagă încăperi fără de primejdii de tot feliul, de neașteptate nenorocite întâmplări”.

Organizarea detaliată a Arhivelor Statului s-a făcut ulterior, treptat, prin diverse regulamente și instrucțiuni emise de organele superioare de care depindeau, respectiv Vornicia cea Mare sau Departamentul Trebilor din Lăuntru în Țara Românească și Logofeția Dreptății sau Departamentul Justiției în Moldova.

Rostul Arhivelor Statului a pătruns în conștiința publică în mod treptat, evoluând de la acela de depozit de materiale vechi, la „sanctuarul drepturilor compatrioților” (cum le numea Gheorghe Asachi) sau „avere publică care slujește de temei legiuirilor și istoriei țării” (după expresia lui Vasile Alecsandri, și el șef al Arhivelor).

După Unirea Principatelor, Arhivele Statului de la București și Iași se unesc și trec în subordinea Ministerului Instrucțiunii Publice.

_{Foto sus: Sediul
actual al Arhivelor Naționale ale României; București, bd Regina
Elisabeta nr. 49, restaurat (© Facebook / Arhivele
Naționale ale României)}