Iluzia puterii navale germane în timpul Primului Război Mondial
Conducătorii de state sunt oameni obișnuiți, dar puterea le ia mințile în momentul în care ajung în vârful ierarhiei sociale și plutesc într-o plăcută lume proprie din care nu vor să mai iasă. Chiar dacă sunt conștienți de ceea ce fac, preferă să rămână în fantezia personală și vor să impună orice nenorocire politică, militară sau religioasă ce le trece prin cap cu orice preț pentru a rămâne cumva în ingrata Istorie ce uită presupusele fapte mărețe.
Războaiele religioase din epoca medievală au fost declanșate în numele unor divinități ce nu puteau să mai stăpânească poftele purtătorilor de coroană. Răspândirea științei de carte ar fi trebuit să mai ostoiască din setea de glorie, dar conducătorii au rămas tot cu mintea în trecut și au nenorocit planeta în două războaie devastatoare, chiar centrele de cultură și știință fiind spulberate de bombele din ce în ce mai puternice. Studiile n-au schimbat gândirea speciei umane și iluziile au devenit călăuzele popoarelor din ordinele autorităților din ce în ce mai interesate să controleze complet viața indivizilor topiți în mase în uniforme.
Germania a devenit un simbol al epocii revoluției industriale, unificarea din 1870 ducând la o creștere explozivă a producției de mărfuri și astfel a început lupta pentru noi resurse și piețe de desfacere. Calitatea produselor nu era suficientă pentru a satisface pofta elitelor conducătoare și a patronilor marilor firme și forța armelor trebuia să aducă mai mult prestigiu și expansiune teritorială. Obținerea de colonii în Africa și în Pacific a fost o soluție de moment. Namibia, Africa de Sud-Vest germană era un teritoriu vast, dar deșertul era prea întins, deosebit de arid și ascundea bine în adâncuri bogățiile nemăsurate. Africa de Est germană era mare (994.996 kmp), dar necesita investiții costisitoare și profitul s-ar fi lăsat așteptat. Oamenii de afaceri practică un jaf economic științific organizat și erau pasionați de venituri record în cel mai scurt timp. Niciodată nu erau mulțumiți cu ceea ce aveau. Forțele armate erau cele ce promiteau idealul afacerilor și cererea de armament pentru expansiunea mondială a fost o adevărată mină de aur pentru industria constructoare de mașini. Orice poftă a împăratului Wilhelm al II-lea trebuia satisfăcută și armata a primit din belșug puști, mitraliere, tunuri și munițiile necesare.
Totuși, era prea puțin. Exista un capitol al înarmării deosebit de costisitor și promițător de mari afaceri: marina militară. Motorul cu abur a fost o invenție interesantă din categoria sistemul de propulsie, dar nu suporta corpul din lemn al corăbiilor. A fost obligatorie trecerea la metal pentru carene și această schimbare a dus la transformarea economiei prin dezvoltarea industriei metalurgice. Apariția blindajelor din oțel a impus și îmbunătățirea artileriei de la bordul vapoarelor și masa tunurilor a fost sporită. Muniția a cunoscut același proces. N-a fost uitată nici calitatea oțelului ce trebuia să reziste la energia pulberilor propulsive sau să asigure proiectile perforante.
Conducerea de la Berlin a vrut o flotă de război care să asigure prestigiul țării pe plan internațional, dar această expansiune a provocat îngrijorare la Londra, stăpâna mărilor și a comerțului mondial. Industria celor două imperii a început competiția ce nu se putea solda decât cu război sau cu faliment economic. Amiralul Alfred von Tirpitz a vrut să ofere o marină impresionantă Reich-ului și firmele au roit în jurul renumitei Hochseeflotte. Toți oficialii vizitau șantierele navale și botezau navele înțesate de tunuri de toate calibrele. O flotă impresionantă satisfăcea poftele familiei domnitoare și mediul de afaceri. Se dorea și mai multe unități și șantierele înghițeau cel mai bun oțel produs în furnalele din ce în ce mai încăpătoare.
Împăratul și liderii militari erau convinși în anul 1914 că Germania este o uriașă forță militară ce poate să domine continentul european și întreaga lume. Chiar dacă Antanta era o alianță formată din trei mari puteri, exista iluzia că există o superioritate tactică, strategică și tehnică de neegalat. A fost normal ca-n august 1914 conducerea de la Berlin să aibă o atitudine agresivă în criza provocată de asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand. Iluzia în tăria armamentului livrat de fabricile moderne a eliminat orice urmă de rațiune și s-a mers pe calea războiului. Fanteziile împăratului Wilhelm au fost scump plătite de întreaga omenire, dar stăpânul de la Berlin era obsedat să compenseze mâna moale cu forța militară.
Problema Germaniei era că marinarii militari trăiau într-o proprie lume fantastică și nu puteau să înțeleagă realitatea vremurilor. Flota pe care o promovau prin toate mijloacele era un imens balon de săpun, ucigător ca orice produs livrat pentru militari. Calculele de pe hârtie spuneau că Hochseeflotte este pe locul al doilea în lume, ceea ce provoca un val de mândrie în masele de germani. Problema era că dimensiunile erau atinse prin multe vapoare complet perimate, bune de trimis la fier vechi. Cuirasatele vechi dispuneau numai de tunuri de calibrele 240 și 280 mm și nu aveau șanse să reziste la o confruntare directă cu unitățile construite după apariția vaporului Dreadnought. Şantierele navale ale Reich-ului au trecut la montarea artileriei compuse din tunuri grele de calibrul 305 mm după șocul din 1907, dar vechea flotă a fost păstrată pentru a impresiona.
Iluzia puterii navale a început să se destrame ca un fum
Efectivele existente în august 1914 erau formate din 22 de cuirasate vechi, 15 moderne (două fiind primite în 30 iulie și în 9 august) și patru crucișătoare de bătălie. Iluzia puterii navale a început să se destrame ca un fum când a venit vorba să fie înfruntate vapoarele din cadrul Royal Navy. Mințile încă lucide ale celor care chiar înțelegeau ceva din tehnica de distrugere au recomandat prudență, marinarii fiind practic condamnați la moarte dacă ieșeau cu vitejie la luptă. Conducerea de la Berlin dorea să obțină victoria și era convinsă că are o flotă serioasă, dar comandanții cu experiență știau cu ce se confruntă. Amiralitatea engleză ceruse montarea pe cuirasate de tunuri cu calibrul de 343 mm și proiectilele acestora erau un pericol mortal pentru orice țintă. Cuirasa din oțel Krupp era totuși rezistență și proiectanții din arhipelag au căutat noi soluții tehnice pentru obținerea supremației absolute pe mările lumii. A fost proiectat tunul de calibrul 381 mm și competitorul german a devenit istorie la capitolul performanțe tehnice.
Bătălia de la Jutland (31 mai – 1 iunie 1916) a fost evenimentul sângeros care a dus la destrămarea iluziilor, chiar dacă proiectilele germane au reușit să scufunde mai multe nave inamice. Cei care au analizat rezultatele luptei la rece au constatat că zidul britanic de oțel există în continuare și închide Marea Nordului. Mai grav era un alt aspect: n-au fost nimicite vapoarele esențiale. Ar fi fost de dorit distrugerea cuirasatelor echipate cu tunuri de calibrul 381 mm, dar acestea au reușit să reziste loviturilor primite. Efectele proiectilelor grele au fost devastatoare pe crucișătoarele de bătălie și era evident că o nouă întâlnire ar fi însemnat un dezastru pentru marina cu mai puține resurse.
Conducerea de la Berlin trăia însă cu obsesia stăpânirii mărilor și oțelul necesar trupelor terestre a fost dirijat spre șantierele navale. Erau construite patru cuirasate cu tunuri de calibrul 380 mm, dar mult mai interesante erau crucișătoarele de bătălie, nave mai ușor blindate, capabile însă de viteze superioare în timpul confruntărilor. Mai mult. Aveau o mare autonomie și astfel puteau să acționeze la nivelul Oceanului Atlantic. Au fost puse cinci în șantier, dar resursele limitate au împiedicat comisionarea unităților. Cetățile plutitoare erau prea complicate și șantierele navale erau afectate de recrutarea muncitorilor din alte domenii de activitate.
Marina de război germană a avut recepționate în total 22 de cuirasate pre-dreadnought, 19 cuirasate moderne și 7 crucișătoare de bătălie. Politica de evitare a confruntărilor cu Royal Navy a dus la pierderea numai a navelor Pommern și Lützow, dar mai era izolat în Marea Neagră și SMS Goeben. Amiralii germani n-au îndrăznit până la armistițiul din 11 noiembrie 1918 să ordone o bătălie decisivă cu numai 19 cuirasate și cinci crucișătoare de bătălie. Dacă se elimină din calcule navele cu tunuri de calibrul 280 mm, uzate moral, Kaiserliche Marine ar fi dispus de 15 cuirasate și numai două crucișătoare. Amiralitatea engleză ar fi putut să opună 33 de cuirasate și 8 crucișătoare de luptă. Superioritatea numerică era mai mult decât zdrobitoare și lecția Jutland n-a fost vreodată uitată. Tunul de calibrul 381 mm era un pericol mortal pentru orice vapor luat la țintă. SMS Seydlitz a pierdut 98 de oameni și alți 55 au fost răniți de la câteva proiectile grele.
Visul de mărire al împăratului Wilhelm a luat sfârșit în noiembrie 1918 și flota s-a predat celei britanice în marea radă de la Scapa Flow. Mândria teutonică n-a putut accepta cedarea navelor inamicului și s-a ordonat sabordarea simbolului imperial. Chiar dacă a dispărut în valuri, a rămas în memoria germanilor și liderii de la Berlin au început să construiască noi vapoare militare în perioada interbelică. Adolf Hitler a intensificat cursa înarmărilor navale, dar n-au fost șanse să facă față celebrei Royal Navy. Obsesiile de mărire au dus la consumarea unor resurse prețioase ce poate ar fi fost utile în alte domenii economice și militare.
Foto sus: Flota militară germană în portul Kiel, circa 1911-1914 (© National Archives at College Park)
