Dotarea cu armament performant a Armatei Roșii la 22 iunie 1941
Al Doilea Război Mondial a fost planificat și pregătit de către politicieni în tot intervalul de timp denumit astăzi Perioada interbelică și n-a izbucnit din seninul unei zile din septembrie 1939. Fabricile au primit masive comenzi de armament și a fost normal să apară Marea Criză Economică de supraproducție. A fost spraproducție de tehnică militară din ce în ce mai performantă și mai motorizată, cheltuielile statelor sporind rapid.
Autoritățile de la Moscova au dat ordin istoricilor să scrie numai și numai despre lipsa de pregătire a forțelor comuniste ce se aflau în apropierea graniței cu Germania și, prin extindere, a întregii Armate Roșii a muncitorilor și țăranilor. Au fost găsite foarte multe interpretări savante și astfel se poate afla că au fost disponibile numai 1.475 de tancuri medii și grele sau că nu erau prea multe arme automate în dotarea soldaților. În plus, aceștia nu aveau antrenament și ofițerii erau timizi în luarea deciziilor pentru că tocmai se efectuau epurări și politrucii erau cei ce urmăreau orice decizie militară pentru a identifica dușmani ai poporului.
S-a ajuns să fie acuzat chiar Iosif Vissarionovici Stalin că n-a făcut prea multe pentru dotarea diviziilor și că a avut încredere în Adolf Hitler. S-a făcut totul pentru a demonstra nepregătirea forțelor sovietice la 22 iunie 1941 și este ușor să găsești date despre ceea ce nu s-a făcut. Dacă alegi un anumit sistem de referință, poți să demonstrezi absolut orice. Oare nu cumva această insistență acoperă ceva murdar și serviciile de propagandă au încercat să acopere anumite fapte cu o ceață intelectuală? Au fost folosiți propagandiști instruiți în domeniul cercetării istorice pentru manipularea cititorilor și pentru inocularea ideilor dorite de un anumit centru de putere.
Memoriile mareșalului G. K. Jukov
Mareșalul G. K. Jukov a fost implicat în activitățile legate de conducerea organismului ostășesc sovietic și era ofițerul brutal ce-l reprezenta personal pe Iosif Stalin. A avut o lungă carieră militară și la final a scris și a fost ajutat în mod deosebit să finalizeze cartea Amintiri și reflecții, considerată de mulți specialiști un reper în prezentarea evenimentelor din Al Doilea Război Mondial.
A mers înainte cu insuficienta pregătire a Armatei Roșii și a indicat diferiți vinovați pentru această stare de lucruri, dar a dat și ceva date despre dotare și acestea au fost acceptate de cenzură. Dacă se ia în considerare faptul că în Uniunea Sovietică adevărul era proastă marfă, datele publicate sunt reduse ca să fie pe gustul puterii de la Kremlin.
Totuși, pot fi luate în considerare pentru a demonstra că și așa reduse erau suficiente arme și muniții pentru un război modern de amploare. Mitralierele și puștile-mitraliere erau gurile de foc ce asigurau un tir de baraj împotriva infanteriei și un asalt în plină zi era absolut sinucigaș, mai ales că înaintarea era încetinită sau oprită de barajele din sârmă ghimpată și mine antipersonal.
Cartușele sovietice datau din perioada țaristă în ceea ce privește conceperea și erau de calibrul clasic de 7,62 mm. Muniția verificată pe câmpul de luptă se găsea din belșug și nici după dezastrele din iunie 1941 n-au fost probleme cu livrările către efectivele combatante.
Întârzierile erau provocate de lipsa unor mijloace motorizate, de noroiul lipicios sau de atacurile aeriene, dar fabricile și-au făcut din plin datoria. Au apărut și gloanțe modificate pentru diferite destinații (trasoare, perforante etc). Iosif Stalin a dotat trupele din belșug cu armament automat și în intervalul 1 ianuarie 1939 – 22 iunie 1941 au fost livrate peste 105.000 de mitraliere grele, mitraliere și puști-mitraliere. Se observă că autorul adună trei tipuri de arme, fiecare având un rol specific în timpul luptelor. Nici numărul nu este precizat cu exactitate.
Nu se poate ca Iosif Vissarionovici Stalin să fi primit informații relative. Se adăugau în jur de 85.000 de automate, ceea ce înseamnă practic mitraliere ușoare pentru lupta apropiată. Cadența mare permitea chiar lichidarea unui întreg pluton de infanterie în condiții ideale de tir apropiat și din flanc. Cartușele de pistol erau considerate drept slabe, dar rămâneau ucigătoare dacă țintele se aflau la distanțe sub 200 m și precizia era bună până la 50 – 100 m.
Artileria a fost considerată esențială pentru străpungerea fronturilor inamice și reprezenta principala forță de distrugere pe câmpul de luptă modern. G. K. Jukov a scris că au fost livrate de către industrie, de la 1 ianuarie 1939 până la 22 iunie 1941, 52.407 aruncătoare de mine de calibrele 82, 107 și 120 mm. Nici n-au mai fost luate în calcul cele mici de calibrul 50 mm, periculoase prin faptul că erau deplasate în prima linie și puteau să neutralizeze mitralierele inamice prin explozii comparabile cu cele generate de grenadele defensive.
Oricând se poate scrie că au fost puține în raport cu producția din anii de război, dar erau suficiente pentru echiparea a 794 de divizii standard de infanterie. Dacă se ține cont că trupele române și cele germane de la frontiere nu aveau piese de calibrele 107 și 120 mm, erau din belșug pentru echiparea altor mari unități. Mareșalul Jukov se vaită că trupele sovietice au primit aruncătoarele abia în ajunul războiului, dar armatele română și germană le-au primit pe cele de 120 mm în anii următori.
Bombele de aruncător au fost adorate de către generali pentru efectele generate de încărcătura mare de explozibil, schijele rezultate din ruperea pereților din oțel fiind ucigătoare sau cumplit mutilante. Erau chiar mai periculoase decât proiectilele clasice de artilerie și cele de calibrul 120 mm erau utile chiar în neutralizarea unor fortificații de campanie prin bombele cu masa de 16 kg.
Tunul este însă mult mai puternic și mai performant în raport cu această artilerie a săracului și au fost primite în aceeași perioadă 29.637 de guri de foc din categoria celor de câmp. Erau modele noi și acestea urmau să fie distribuite câte 78 pentru o mare unitate de infanterie. Ar fi fost suficiente pentru 380 de divizii și nici nu visau germanii la o astfel de dotare artileristică prin aducerea de arme noi.
Au putut să se convingă de superioritatea gurilor de foc și să le utilizeze împotriva creatorilor pentru a rezista până-n anul 1945. Autorul a uitat să precizeze câte piese de artilerie grea și foarte grea au fost trimise unităților specializate, acestea fiind absolut necesare pentru străpungerea apărării inamice. Nu erau probleme cu munițiile, Iosif Stalin cerând o strictă standardizare și astfel se găseau din belșug proiectile de calibrele 45, 76,2, 122 și 152 mm.
Munți de materiale explozive au fost descoperite în regiunile de frontieră de către germani și aliați și apoi au fost folosiți împotriva foștilor proprietari. Numai prin aceste armament de captură a fost posibilă rezistența până în mai 1945 a forțelor Reich-ului. Hans Roth, militar din primele linii, a fost șocat de cantitatea de proiectile folosită de artileriștii sovietici în primele luni de conflict.
Proiectilele lansate de mortiere tip Br-2 de calibrul 280 mm l-au uimit pe militarul german ce se afla în prima linie a Diviziei 299 infanterie. Nu exista vreo urmă de nepregătire în urma surprinderii provocate de tancurile germane. Rezervele staliniste au fost uluitoare.
„Peste 7.000 de tancuri”
Tancul însă a provocat senzație pe câmpurile de bătălie ale conflagrației mondiale și cele mai înverșunate confruntări au fost pe Frontul de Est. Conducătorii statelor totalitare au avut o pasiune deosebită pentru coloșii metalici ce purtau sisteme de artilerie de calibru din ce în ce mai mare și cu o viteză în creștere pe măsură ce motoarele își sporeau numărul de cai-putere. Industria grea a fost special concepută pentru a livra orice cantitate cerută de partidul unic și Iosif Stalin a fost mereu interesat de starea producției din domeniul mașinilor de asalt.
Mareșalul Jukov a putut să scrie în stilul curat al propagandei că au fost trimise unităților în perioada analizată peste 7.000 de tancuri. Nu se spune cât peste și nici din ce modele. Totuși, mașinile de tip KV și T-34 erau prea grele și puternice pentru a nu fi măcar amintite și se spune că au fost în număr de 1.861 până la 22 iunie 1941. Autorul nu uită să precizeze că era, firește, puțin. Este evident că se putea și mai mult și aici avem o dovadă a modului în care se escamotează adevărul prin eliminarea unor repere exacte. Puține în raport cu ce?
Dacă o divizie de tancuri era formată numai din mașini noi și avea câte 200 în structură, rezultă că Iosif Stalin a putut să formeze cel puțin 35 de divizii în doi ani și ceva. Numai din tancurile grele se puteau alcătui nouă mari unități complete. Dacă ținem cont că Adolf Hitler avea divizii cu mai puțin de 150 de blindate și acestea au acționat cu succes împotriva sovieticilor, se poate scrie că liderul de la Kremlin avea la dispoziție peste 46 de divizii. Armata Roșie dispunea în iunie 1941 de efective de tancuri disponibile cum n-a mai existat vreodată la îndemâna unor comandanți militari și politici. Adolf Hitler nici n-a bănuit că dincolo de frontieră se află mase de tancuri noi ce depășeau de două ori efectivele din structura Wehrmacht-ului.
Tancul nu poate să acționeze dacă nu este sprijinit din aer de bombardiere și aviație de asalt pentru neutralizarea centrelor de rezistență, cuirasa fiind vulnerabilă la tirul încrucișat al tunurilor anticar sau la cele venite din flanc. Chiar o piesă de calibrul 37 mm putea să neutralizeze un blindat scump. Au fost cazuri când tunul francez de calibrul 25 mm a reușit să scoată din luptă tancuri B1 bis din eroare. Proiectilele obișnuite de artilerie medie și grea erau periculoase prin lovituri directe sau prin schijele ce puteau să străpungă armura dispusă lateral și în spate.
Iosif Stalin a fost acuzat că n-a fost interesat de producția de armament, dar Jukov a putut să scrie că au fost livrate în perioada 1 ianuarie 1939 – 22 iunie 1941 17.745 de avioane. Acestea erau organizate în divizii mixte ce puteau să aibă peste 200 de aparate cu diferite destinații și ar fi putut să fie disponibile 88. Au fost mai puține mari unități pentru că unele exemplare au fost distruse în accidente, altele erau repartizate unor regimente speciale sau erau în curs de livrare spre aerodromurile de formare.
Au existat și divizii ce aveau 400 de avioane de luptă, un organism militar ce depășea cu mult tot ce putea să opună România de calitate prin cele 253 de avioane, doar 205 fiind complet operaționale. Industria producea un model ce va avea ulterior denumirea de Moartea neagră. Il-2 era un avion de asalt ce dispunea de un blindaj corect proiectat și astfel era greu de doborât cu ajutorul focului lansat din armamentul ușor al infanteriei. Nici avioanele de vânătoare nu reușeau să le doboare decât prin folosirea tunurilor de bord de calibrul 20 mm. Mai era în producție și modelul Su-2 ce avea aceeași destinație de atac la sol cu arme automate și cu bombe ușoare, generatoare de multe schije care provocau răni cumplite.
Se poate scrie în orice moment că multe aparate erau din modele mai vechi și valoarea militară era scăzută în raport cu temutele Me-109 E. Nimic mai fals! Luftwaffe avea prea puține avioane pentru acoperirea întregului front și aviația sovietică putea să acționeze în voie, mai ales în atacuri la sol împotriva coloanelor ce se strecurau pe drumurile dintre păduri. Apărarea antiaeriană era ineficientă în cazul acestor surprize venite de nicăieri și chiar o încărcătură redusă de bombe putea să producă panică și victime.
Au fost folosite chiar avioane Po-2 cu o construcție absolut rudimentară. Hans Roth, militar din Divizia 299 infanterie, a trăit groaza unor astfel de acțiuni aeriene în care puteau fi lansate grenade defensive ce generau multe schije. Armata germană a avut cel mai mare noroc prin distrugerea regimentelor aviatice în urma asaltului din 22 iunie 1941. A apărut astfel imaginea unei aviații incapabile și absolut lipsită de pregătire în urma epurărilor realizate la ordinele unui Stalin maniac. Trupele terestre sovietice erau lovite din aer în timp ce diviziile germane amenințau cu încercuirea prin acțiuni cu tancuri coordonate prin radio.
Trupele terestre și detașamentele de aviație puteau să fie sprijinite de pe mare de puternica flotă sovietică și industria constructoare de mașini a fost supusă unor mari presiuni pentru a oferi armament cât mai puternic marinarilor ce urmau să proiecteze forța la distanță. Erau disponibile la 22 iunie 1941 trei cuirasate, 7 crucișătoare, 49 de distrugătoare, 211 submarine, 279 vedete torpiloare și peste 2.500 de avioane de toate tipurile. Flota sovietică avea superioritate absolută în Marea Neagră, cel mai mare dușman posibil fiind minele marine.
Nici Marea Baltică, unde se aflau forțe germane, nu putea să scape de dominația navală a lagărului comunist. Reich-ul putea să conteze numai pe temutul Tirpitz, dar acesta era detașat împotriva Royal Navy. Șantierele navale lucrau în ritm febril pentru amplificarea diferenței în raport cu inamicii din prima linie și pentru a avea resurse în confruntarea cu o mare putere maritimă. Nu se făcea economie de energie și materiale. Ordinele Moscovei erau clare: trebuie să fie asigurată dominația terestră, în aer și pe mare.
Erau pregătite cuirasate ce urmau să dispună de tunuri de calibrul 406 mm și Uniunea Sovietică se pregătea să prezinte surprize ascunse cu grijă de ochii posibililor spioni. Lagărul capitalist urma să dispară pentru totdeauna în urma luptelor duse de Armata Roșie fără milă și îndurare. Veneau apoi unitățile NKVD pentru ștergerea din istorie a tot ceea ce însemna lumea burgheză și Katyn este cel mai cunoscut antrenament împotriva omenirii libere.
Iosif Vissarionovici Stalin poate să fie acuzat de cele mai mari crime și nenorociri, dar este absolut imposibil pentru un om normal să scrie că a neglijat livrările de produse speciale. Politrucii ce se mai numesc și istorici sau savanți militari au făcut totul pentru a ascunde adevărul despre 22 iunie 1941 și l-au criticat pe conducătorul statului și de acest rău. Iosif Vissarionovici Stalin s-a pregătit în cel mai serios mod pentru un singur obiectiv ce era fără precedent în istorie: cucerirea întregii planete.
Revoluția mondială era visul de aur al mișcării comuniste și întreaga omenire trebuia inclusă într-un mare și unic lagăr de concentrare. Vara anului 1941 a fost cel mai favorabil moment pentru îndeplinirea acestui ideal și Moscova ar fi devenit stăpâna Europei și apoi a întregii lumi. Mijloace pentru proiectarea forței la distanță existau și fabricile de tancuri lucrau din plin. Nu exista stat în lume care să dispună de potențialul blindat și motorizat al Uniunii Sovietice. Lovitura dată de Wehrmacht a fost una cumplită și de neiertat, Kremlinul fiind lipsit de ocazia favorabilă pentru o lovitură mondială.
G. K. Jukov a recunoscut discret că a existat o serioasă pregătire de război, dar a prezentat datele astfel încât cititorului să-i fie inoculată ideea că Armata Roșie a muncitorilor și țăranilor n-a fost o forță capabilă să inițieze acțiuni ofensive în iunie 1941 și nici nu s-a știut de concentrările germane de trupe și de tehnică de luptă cu potențial ofensiv. Tabăra sovietică nu era pregătită pentru astfel de acțiuni militare și era complet nevinovată în iunie 1941 în raport cu odioasele divizii germane.
Cartea Amintiri și reflecții a mareșalului G. K. Jukov rămâne un model de cum se prezintă un volum mare de informații astfel încât publicul cititor să fie convins că reține adevărul. Totul este prezentat în numele unei presupuse valori militare și astfel datele capătă un fel de certificat de garanție. Este evident că lucrarea este prea documentată pentru a aparține unei singure persoane din fostele cercuri de putere și trebuie să se rețină că au fost mai mulți autori sub umbrela numelui celui care a fost ridicat pe cele mai înalte culmi de către conducerea de partid și de stat din motive propagandistice.
Foto sus: Mareșalul Gheorghi Jukov și generalul Ivan Konev, în timpul Bătăliei de la Kursk (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
