Controversele bătăliei de la Kursk. O cotitură a războiului?
De la sfârșitul războiului au apărut constant dezbateri controversate pe subiectul punctului de cotitură a războiului de pe Frontul de Est sau, mai precis, când și de ce sorții războiului s-au întors în favoarea Armatei Roșii. Aceste dezbateri au scos în final la suprafață trei variante pentru „onoarea” de a fi desemnat punctul de cotitură a războiului: Moscova, Stalingrad și Kursk.
Unii autori merg chiar mai departe, menționând bătălia pentru Smolensk din iulie-august 1941 ca „deraind” bunul mers al Operațiunii Barbarossa și, mai recent, înaintarea lui Guderian spre Kiev în septembrie 1941.
Bătălia Moscovei
După cum se știe, două dintre cele trei variante au avut loc în prima perioadă a războiului, când inițiativa strategică a aparținut Wehrmachtului, exceptând perioada decembrie 1941-aprilie 1942, când Armata Roșie a declanșat contraofensiva din iarna 1941-1942.
Renumit pentru volumele documentate care tratează operațiunile și bătăliile majore sau mai puțin cunoscute de pe Frontul de Est (pe care le denumește cu blândețe „uitate” sau „neglijate” de istoriografia sovietică, deoarece s-au soldat cu înfrângeri categorice și pierderi uriașe), inspirate masiv din documente și lucrări sovietice (rusești), dr. David Glantz apreciază că Bătălia Moscovei reprezintă una dintre cele trei cotituri ale războiului, dar în niciun caz cea decisivă.
La Moscova, consideră dr. Glantz, Armata Roșie a repurtat o victorie fără precedent asupra Wehrmachtului și l-a împiedicat pe Hitler să-și atingă obiectivele Operațiunii Barbarossa. Pe scurt, concluzionează Glantz, după Bătălia Moscovei, Germania nu mai putea înfrânge Uniunea Sovietică sau să câștige războiul în termenii stabiliți de Hitler.
Bătălia de la Stalingrad
În cazul istoriografiei sovietice nu există ezitări în desemnarea Stalingradului drept cel mai important punct de cotitură a războiului, deoarece germanii au pierdut inițiativa strategică iremediabil numai după această bătălie.
Ca și istoricii sovietici, Glantz (și alți cercetători occidentali) pledează pentru Stalingrad ca fiind punctul culminant și momentul de cotitură a războiului. În sprijinul concluziei sale, istoricul american menționează că succesul contraofensivei sovietice (Operațiunea Uranus) și cel al ofensivelor ulterioare din iarna 1942-1943 au arătat cu claritate că Germania nu mai putea învinge în acest război în niciun fel de condiții sau termeni. Totodată, la Stalingrad și în ofensivele ulterioare, forțele Axei au pierdut două armate germane, două române, una italiană și una maghiară, forțe care nu mai puteau fi înlocuite și nici nu mai puteau executa cu succes operații ofensive, a încheiat dr. Glantz. Partea a doua a concluziei este discutabilă, întrucât Germania a reușit în urma contraofensivei lui Manstein din februarie-martie 1943 să stăvilească iureșul armatelor sovietice, să restabilească linia frontului aproape ca în iunie 1942 și, mai mult, să planifice și să execute Operațiunea Citadela.
Faptul că dezastrul de la Stalingrad a fost aproape unanim perceput ca drept fiind „cotitura războiului” de către cei care au participat direct la lupte sau l-au analizat de la distanță era el însuși de o importanță majoră pentru cursul ulterior al războiului. Altfel se pune problema dacă sau cum această evaluare contemporană cu evenimentul poate rezista analizei unui cercetător istoric care-l studiază în retrospectivă și pentru care lucrurile nu sunt la fel de clare.
Concluzia, care s-a perpetuat constant de atâta timp, că Stalingradul a marcat unul dintre „punctele de cotitură a războiului” sau a reprezentat chiar „cotitura războiului” este discutabilă din mai multe considerente, susțin mai mulți istorici germani autori ai impresionantei colecții de zece volume Germania în cel de-Al Doilea Război Mondial. Concluzia amintită sugerează ideea că după Stalingrad și datorită Stalingradului războiul a urmat un curs fundamental diferit.
Privitor la Germania, concluzia înseamnă, odată cu sfârșitul bătăliei, că în final a abandonat drumul spre victorie, că războiul care se putea câștiga pe atunci s-a transformat într-unul de coșmar, ceea ce nu este cazul, subliniază istoricii germani.
Cu totul altfel se pune problema dacă anihilarea forțelor Axei la Stalingrad a marcat un punct de cotitură al războiului în Est. În acest teatru de operațiuni, Wehrmachtul a fost aproape de cel puțin două momente de importanță strategică. Acestea s-au petrecut în toamna anului 1941 în fața Moscovei și în vara următoare în sectorul de sud al frontului, când se putea produce colapsul apărării sovietice, și chiar a regimului lui Stalin. În ambele situații a existat o constelație de factori care au decis deznodământul și nu o situație „inevitabilă”. La Stalingrad, Germania a pierdut inițiativa strategică pe Frontul de Est, ca și în alte părți. În acest sens, evenimentele de la Stalingrad reprezintă „punctul fără întoarcere”. Mai precis, aceste evenimente marchează „finalul unui proces de diminuare a opțiunilor de victorie în Est”, subliniază cercetătorii germani.
Bornele-cheie ale acestui proces au fost bătălia de la Smolensk din iulie 1941 și încetinirea, și chiar stoparea înaintării germane, eșecul din fața Moscovei din decembrie 1941, redislocarea facilităților economice sovietice (descrisă ca fiind un „Stalingrad economic”) sau decizia lui Hitler de a ataca două obiective divergente în cadrul Operației Blau în iulie 1942. După producerea acestor evenimente, fundamentul victoriei germane în Est a devenit din ce în ce mai fragil, iar opțiunile s-au redus considerabil.
În acest proces de acumulare progresivă a unei mase critice necesare producerii unui punct de cotitură, tragedia de la Stalingrad a reprezentat consecința militară finală. După aceasta, nu a mai existat vreo speranță realistă de obținere a victoriei pe Frontul de Est. Dacă liderii germani realizau acest lucru, probabil ar fi încercat o schimbare majoră a strategiei războiului.
Acest lucru nu s-a întâmplat însă, dimpotrivă, a devenit punctul de plecare a unei radicalizări a efortului de război german și care a reprezentat rezultatul remarcabil al bătăliei de pe Volga, încheie istoricii germani.
Pe o poziție similară s-a aflat și von Manstein, care, în memoriile sale, prezintă un interesant punct de vedere cu privire la Stalingrad: „Din motive lesne de înțeles, bătălia de la Stalingrad este tratată de sovietici ca fiind punctul de cotitură a războiului. Britanicii acordă o importanță similară Bătăliei Angliei. Americanii sunt înclinați să atribuie succesul final al Aliaților intrării lor în război. În Germania, de asemenea, multe persoane se simt constrânse să vadă Stalingradul ca bătălia decisivă a celui de-Al Doilea Război Mondial.
În realitate, niciunul dintre aceste evenimente singulare nu ar trebui văzut ca fiind decisiv. Sfârșitul războiului a fost decis de o multitudine de factori, cel mai important fiind poziția de inferioritate fără speranță în care s-a găsit Germania față de adversarii săi, ca urmare a strategiei și politicilor promovate de Hitler.
Stalingradul a fost, fără îndoială, o cotitură a războiului în sensul că valul ofensivelor germane s-a spart de Volga, pentru ca apoi să se retragă ca un val la reflux. Oricât de gravă a fost pierderea Armatei a 6-a, nu a însemnat că războiul din Est – și implicit întregul război – era irevocabil pierdut. Ar fi fost posibilă forțarea unui armistițiu, dacă aceia din conducerea politică și militară a Germaniei ar fi adoptat o astfel de soluție”.
Tot Glantz respinge, ca punct de cotitură a războiului, manevra de încercuire la Kiev executată de Grupul 2 Blindate comandat de Guderian în septembrie 1941 și întârzierea ulterioară în declanșarea asaltului asupra Moscovei. De fapt, subliniază Glantz, această manevră de învăluire, care a condus la eliminarea trupelor Frontului de Sud-Vest și la capturarea a peste 650 000 de militari sovietici a fost conformă cu planificarea inițială a Operațiunii Barbarossa și a ajustat dispozitivul trupelor germane înainte de asaltul final asupra capitalei sovietice.
La rândul său, Operațiunea Citadela a reprezentat un moment important al războiului, însă fără a fi mai important decât Stalingrad. În afara faptului că a reprezentat ultima ofensivă majoră a Wehrmachtului pe Frontul de Est (vom exclude Operațiunea Frühlingserwachen din Ungaria din martie 1945), care putea aduce anumite avantaje strategice Germaniei, finalul ofensivei prevestea că Hitler va pierde războiul. După Kursk, singurele întrebări rămase erau când și cu ce costuri se va obține victoria inevitabilă a forțelor aliate, conchide David Glantz.
Acest articol a fost publicat în în numărul 44 al revistei „Historia Special” (revista:special/44), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 septembrie - 27 decembrie 2023, și în format digital pe paydemic.com.
Foto: Profimedia / Das Bundesarchiv
Mai multe pentru tine...
