„Deceniul de aur” al diplomaţiei româneşti
Faptul că aveam un cuplu prezidenţial care făcea numeroase vizite pe meridiane şi paralele exotice nu e de admirat. Din contră, chiar de evitat, am putea spune: mai câştigaţi suntem cu muţenia şi plimbările cuminţi ale actualului chiriaş de la Cotroceni. Plimbările „tovarăşilor” prin Zambia, Congo sau Tanzania nu însemnau nimic pentru prestigiul internaţional, ci subliniau izolarea noastră în faţa puterilor care contau pe mapamond şi ne costau finanţări pe care nu le mai puteam recupera ori specialişti trimişi să ajute la construirea de fabrici în junglă şi cooperative agricole pe la marginea deşertului.
Aşa că în panoplia realizărilor diplomatice şi internaţionale putem uita ultimul deceniu al Ceauşeştilor, când reprezentarea noastră în străinătate se realiza în bună măsură de cuplul prezidenţial, „întâlnirile de prim-rang” devenind o obsesie. Probabil la fel de nepotrivit acestei misiuni era şi ministrul nostru de externe de la un moment dat, tovarăşul Ilie Văduva, ajuns pe acel post datorită fidelităţii faţă de clan şi îndepărtat repede pentru că până şi Ceauşeştii şi-au dat seama că statul nostru nu îşi permitea la externe o persoană care nu prea înţelegea nimic din afacerile internaţionale. A primit, în schimb, un portofoliu de ministru mai puţin vizibil. L-am amintit acum tocmai pentru a sublinia „profesionalismul” liderilor de la Bucureşti şi inepţia cu care se realiza „rotirea cadrelor” de partid.
Totuşi, România chiar a contat internaţional. Se întâmpla aceasta când se schimbau garniturile în PCR.
În ultimii ani ai lui Dej, după succesive epurări, se formase o generaţie de lideri care doreau să se elibereze de sub tutela Moscovei. Mulţi dintre ei studiaseră în străinătate şi cunoşteau tainele relaţiilor internaţionale.
Astfel că „deceniul de aur” al diplomaţiei româneşti începe pe la mijlocul anilor ’60 şi se termină undeva prin 1978, după vizitele „la nivel înalt” în SUA şi Marea Britanie.
Odată cu Ion Gheorghe Maurer şi Corneliu Mănescu începe România să se exprime cu o voce proprie la nivel internaţional. Pare irealizabil chiar şi pentru aceste vremuri, când facem parte din grupul select al statelor Uniunii Europene, ca un diplomat român să devină preşedinte al Adunării Generale al ONU – e vorba de Corneliu Mănescu – sau ca un prim-ministru român, Gheorghe Maurer, să fie primit de preşedintele SUA. Este adevărat că ţara noastră venea atunci în întâmpinarea politicii americane, fiind un glas singular în cadrul blocului comunist, singura ţară care se ridicase vehement împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, ori care stabilea relaţii diplomatice cu RFG.
Bineînţeles, Orientul Mijlociu, unul dintre locurile predilecte de înfruntare al celor doi adversari ai Războiului Rece, nu putea scăpa intereselor României, care se dorea un jucător global şi care înţelesese că putea juca o carte unică pendulând între cele două blocuri militare şi ideologice, obţinând finanţări, resurse, tehnologie şi contracte care să o transforme în partenerul necesar al unor ţări în curs de dezvoltare cu perspective. Intuiţia diplomaţilor români şi iscusinţa de a slaloma printre riscurile înfruntărilor regionale pentru a se impune ca un mediator înţelept şi a trage foloase din prietenia cu ambele tabere se va vădi cu prilejul Războiului de Şase Zile din 1967, când vom refuza să declarăm Israelul ca stat agresor, în ciuda presiunilor URSS – statele din Est vor condamna ferm Israelul şi îşi vor retrage ambasadorii. Siria, participantă la conflict şi, ulterior, înfrântă, va rupe relaţiile diplomatice cu Bucureştiul. Le va relua doi ani mai târziu, iar bătrânul al-Assad va deveni unul dintre partenerii constanţi din regiune.
Doar că personalităţi de talia lui Corneliu Mănescu sau Maurer nu erau pe placul rudimentarului cuplu Ceauşescu. Aşa că vor fi traşi pe linie moartă, iar în locul lor – şi al altor anonimi profesionişti, fiindcă ar fi o eroare să credem că nivelul politicii externe româneşti din acea perioadă li se datora numai acestora – vor fi numiţi inşi fără coloană vertebrală, veşnic îndatoraţi pentru funcţiile primite, calaţi pe forma mentis a dictatorului. Evident, reţeta pentru dezastru.
Odată cu trecerea pe linie moartă a acestei generaţii de „oameni ai lui Dej” recrutarea cadrelor de frunte ale partidului şi statului se va realiza pe principiul ascultării şi executării indicaţiilor preţioase ale cuplului conducător, precum ministrul amintit mai sus, ceea ce va aduce o tristă regresie umană, profesională, dar, mai cu seamă, o prăbuşire a imaginii României în lume, a cărei voinţă devenise una cu aceea a cuplului conducător.
Fragment din cartea „De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu”, Editura Lebăda Neagră, 2021.
