Decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea. Cum a devenit ghilotina un simbol al Revoluției Franceze
Execuția lui Ludovic al XVI-lea, la 21 ianuarie 1793, rămâne unul dintre cele mai cunoscute episoade ale Revoluției Franceze. În acea dimineață, regele Franței a pornit în ultima sa călătorie către Place de la Révolution. Timp de aproximativ o oră și jumătate, trăsura a străbătut străzile Parisului, ducându-l pe monarh spre ghilotină, în fața unei mulțimi de mii de oameni, gălăgioasă și nerăbdătoare.
Când călăii l-au condus pe scările eșafodului, Ludovic ar fi rostit, potrivit relatării unui republican: „Mor nevinovat. Îmi iert dușmanii și doresc ca moartea mea să fie de folos poporului francez și să potolească mânia lui Dumnezeu.”
Scena avea să devină una dintre imaginile simbolice ale revoluției. Artiști de ambele tabere, atât susținători, cât și adversari ai Revoluției Franceze, au reprezentat în operele lor acea zi fatidică. Iar instrumentul care i-a curmat viața regelui avea să devină, la rândul său, unul dintre cele mai puternice simboluri ale epocii revoluționare, relatează Smithsonian Magazine.
Când a apărut ghilotina?
Istoria ghilotinei în Franța începuse cu doar câțiva ani înainte. La sfârșitul lui 1789, în timpul dezbaterilor privind reforma codului penal francez, medicul Joseph-Ignace Guillotin a propus ca pedeapsa capitală să fie aplicată printr-o metodă unică tuturor condamnaților.
Până atunci, modul în care era executat un condamnat depindea adesea de statutul său social. Diferențele dintre pedepse însemnau și diferențe considerabile în ceea ce privea suferința provocată.
„Tâlharii erau trași pe roată, vrăjitoarele erau arse pe rug, iar hoții erau spânzurați”, afirmă Eamonn Carrabine, sociolog și criminolog la Universitatea din Essex, în Anglia. Aristocrații beneficiau, de regulă, de o moarte prin decapitare cu sabia — un privilegiu care „nu era acordat majorității oamenilor de rând. Aceștia erau decapitați cu o greoaie «secure de decapitare», care străpungea cu greu gâtul, fiind adesea nevoie de mai multe lovituri”.
Guillotin însuși era împotriva pedepsei capitale. Ideea sa era însă aceea de a introduce o mașină de decapitare care să provoace moartea cât mai rapid și, pe cât posibil, fără suferință. Deși dispozitivul avea să-i poarte numele, Guillotin nu a fost inventatorul său. Mașini asemănătoare fuseseră deja folosite în alte părți ale Europei.
În primăvara lui 1792, ghilotina a devenit metoda oficială de execuție în Franța. Prima ei victimă a fost un hoț de rând, Nicolas Jacques Pelletier.
Ghilotina, instrument al revoluției
La sfârșitul anului 1792, revoluționarii se pregăteau să-l trimită pe rege la moarte. Maximilien Robespierre, care avea să devină, în scurt timp, una dintre figurile centrale ale Regimului Terorii, susținea că pedepsirea regelui trebuia să aibă „caracterul solemn al unei răzbunări publice”.
Faptul că Ludovic al XVI-lea urma să fie executat cu aceeași mașină care îi trimisese deja la moarte pe infractorii de rând avea o puternică încărcătură simbolică. În fața revoluției, regele nu mai beneficia de privilegiul unei morți rezervate aristocrației.
„Moartea regelui a conferit astfel ghilotinei o solemnitate și o măreție pe măsura rolului său de instrument al justiției poporului”, scria istoricul francez Daniel Arasse în cartea „La guillotine et l'imaginaire de la Terreur”.
În momentul în care revoluția a distrus sacralitatea și inviolabilitatea persoanei regelui, observa Arasse, ghilotina însăși a dobândit un caracter aproape sacru.
Imaginea ei sinistră de „ucigașă de regi” avea să supraviețuiască revoluției. Reprezentările unor execuții celebre, precum cea a soției lui Ludovic, Maria Antoaneta, în octombrie 1793, precum și propaganda britanică împotriva revoluției din anii 1790 și 1800 au contribuit la răspândirea imaginii aristocraților ca martiri și principale victime ale călăilor revoluționari, au scris istoricii Claire Rioult și Romain Fathi în The Conversation.
Există însă un detaliu esențial care este adesea trecut cu vederea. Ghilotina a devenit celebră pentru că a curmat viețile regelui și reginei Franței. Cu toate acestea, majoritatea celor aproximativ 15.000–17.000 de oameni executați cu ajutorul ei nu erau aristocrați, ci oameni de rând.
Mai multe pentru tine...
