⬆

Portretul doamnei Récamier, pictat de Jacques-Louis David (1800), aflat în patrimoniul Muzeului Luvru din Paris (© Wikimedia Commons)

Cine au fost primii „influenceri” din istorie?

Autor: Emma Schwak

În 1806, gastronomul parizian Grimod de la Reynière a lansat o nouă publicație, Journal des Gourmands et des Belles, în Franța postrevoluționară. Încă de la primul număr, aceasta își propunea să le ofere cititorilor sfaturi despre gastronomie, modă și viața teatrală, toate reunite într-o singură publicație. Aproape complet uitată astăzi, revista a fost poate prima de acest fel din Franța care a reunit o gamă atât de largă de conținut din ceea ce am numi astăzi stil de viață.

Lăsând la o parte limbajul de început de secol XIX, ea seamănă cu acele conturi de Instagram atotcuprinzătoare ale unora dintre „influencerii” de astăzi. Autorul său era deja celebru pentru Almanach des Gourmands (1803–1812), considerat textul fondator al criticii gastronomice și primul ghid de restaurante din istorie.

Desigur, astfel de figuri influente nu au apărut fără precedent. Deși manualele de conduită, ghidurile culinare și gazetele comerciale prescriau comportamente și reguli de etichetă cu mult înainte de Revoluția Franceză din 1789, adevărata schimbare care a urmat revoltei poporului francez nu a constat atât în existența unor astfel de îndrumări privind stilul, cât în natura, volumul și, mai presus de toate, perseverenţa sfaturilor care au devenit disponibile pe scară largă.

În timp ce aceste lucrări din timpul Vechiului Regim (Ancien Régime – în fr.)se adresau unor cititori care știau deja care era locul lor în societate și trebuiau să se comporte într-un anumit fel pentru a-și asigura o anumită poziție pe scara socială, ghidurile postrevoluționare se adresau unor cititori al căror statut social era incert sau dobândit de curând. Întrebarea pe care oamenii și-o puneau în acea perioadă s-a schimbat de la „Cum mă comport corect în societate?” la „Cum fac să aparțin?”

Traiectoriile neașteptate ale „influencerilor” de lifestyle postrevoluționari și conținutul pe care aceștia îl ofereau reflectă mobilitatea socială, profesională și chiar fizică a epocii (cauzată de exil, întoarcere sau strămutare) care a rezultat în urma Revoluției, în contrast cu rigiditatea Vechiului Regim.

Însuși Grimod de la Reynière fusese avocat, apoi critic de teatru, apoi comerciant de produse alimentare fine, înainte de a se reinventa ca autor specializat în gastronomie. Jurnalistul și editorul Pierre de La Mésangère fusese preot înainte de a deveni redactor al Journal des Dames et des Modes, între 1797 și 1831, cea mai longevivă publicație de modă a acelei perioade.

După Revoluția Franceză, Madame Campan, care fusese principala doamnă de onoare a reginei Marie-Antoinette, a fondat la periferia Parisului, în Saint-Germain-en-Laye, un internat de elită (o „școală de bune maniere”) în care fiicele noii elite și cele ale vechii elite erau educate împreună în spiritul etichetei aristocratice.

Impunerea gustului, inițial o „afacere franceză”

În Franța postrevoluționară, un amestec excentric de indivizi, uniți de o singură ambiție - aceea de a duce mai departe codurile culturale ale Vechiului Regim într-o lume în care regulile jocului fuseseră schimbate - a căpătat o influență considerabilă. În această lume, gustul și cultura materială (adică obiectele și sistemul de semnificații atașat acestora, felul în care erau alese, expuse și interpretate de ceilalți) deveniseră mai mult ca oricând factori determinanți din punct de vedere social.

Și gustul oficial și-a găsit arbitrii: arhitecții numiți de Napoleon, Charles Percier și Pierre François Léonard Fontaine, al căror Recueil de décorations intérieures a codificat stilul Imperiului pentru oricine dispunea de mijloacele necesare pentru a-l adopta.

La revedere cu vechiul stil, bun venit soțiilor finanțiștilor

În ceea ce privește liderii feminini ai modei, aceștia își schimbaseră complet poziția. Înainte de Revoluție, „establishmentul” modei din Franța era alcătuit din soții ale regilor sau amante regale, de la Madame de Pompadour la Marie-Antoinette. După 1789, influența s-a mutat către soțiile foarte vizibile public ale bancherilor și finanțiștilor, către nobile sau mondene precum Juliette Récamier, Thérésa Tallien și Fortunée Hamelin, ale căror locuințe și ținute erau observate, imitate și comentate de presa condusă de figuri precum Pierre de La Mésangère.

Madame Hamelin. Portret de Andrea Appiani, din 1798 (© Wikimedia Commons)

Madame Hamelin, o femeie creolă originară din insula caraibiană Saint-Domingue și astăzi cea mai puțin cunoscută dintre cele trei, era considerată una dintre Merveilleuses (Minunate – n.r.), un grup de femei influente ale căror ținute extravagante, neoclasice, au definit anii Directoratului. Coafurile și tunicile lui Hamelin erau copiate pe scară largă, iar salonul său de la Hôtel de Bourrienne era unul dintre cele mai strălucitoare din Parisul postrevoluționar.

Pentru acești creatori de gust, gustul nu a fost niciodată o chestiune de alegeri izolate, ci un întreg mod de viață, care cuprindea totul, de la mâncare la tapet și lenjerie de pat, iar ambiția lor era să modeleze gustul în mod cuprinzător.

Între timp, dincolo de Canalul Mânecii

Desigur, astfel de ghiduri existau și în alte părți. În Marea Britanie, unde Revoluția Industrială remodela societatea de câteva decenii deja, apăruseră figuri comparabile. Josiah Wedgwood a cultivat recomandările și susținerea regală și a educat o clasă de mijloc în ascensiune în privința gustului neoclasic, transformând producția manufacturieră într-o formă de autoritate culturală.

Mondenul englez Beau Brummell (1778–1840), născut nici nobil, nici bogat, l-a făcut pe Prințul de Wales să-i accepte judecata în privința croielii reverului unei haine.

Lady Hamilton. Portret de George Romney, din 1791 (© Wikimedia Commons)

Emma Hamilton, născută Amy Lyon în 1765, într-o familie de fierari din Cheshire, a devenit una dintre cele mai urmărite femei din Europa, imaginea sa fiind răspândită prin portretele realizate de Romney, într-un mod asemănător cu cel în care imaginea lui Juliette Récamier a fost consacrată datorită pictorului francez neoclasic Jacques-Louis David. Autoritatea socială nu se mai baza pe naștere, ci pe carisma personală și pe cultura vizuală a epocii.

Ceea ce diferenția cazul francez nu era existența acestor figuri, ci condițiile care le-au produs. Sfârșitul Terorii dezlănțuise o foame de plăceri care fuseseră mult timp reprimate. Napoleon a încurajat activ relansarea industriilor de lux - mătase, mobilier, bijuterii, porțelan - atât ca politică economică, cât și ca mijloc de legitimare politică.

Revoluția averilor era ea însăși un produs al anilor revoluționari: averi fuseseră făcute prin achiziționarea biens nationaux (proprietățile confiscate nobilimii și clerului și vândute de stat), prin agiotage (speculații cu moneda și datoria publică, care au înflorit în haosul revoluționar) și prin contracte pentru aprovizionarea armatei.

Începând din 1808, crearea unei nobilimi imperiale a instituționalizat apoi ascensiunea unei noi elite: administratori și ofițeri ai armatei care își făcuseră loc în timpul Revoluției dețineau acum titluri nobiliare, fără moștenirea culturală care le însoțise în mod tradițional. Un mareșal al Imperiului putea fi duce, dar tot avea nevoie să i se spună cum să-și aranjeze masa și cum să-și primească oaspeții.

Restaurantul, invenție pariziană a anilor revoluționari, crease între timp un tip complet nou de spațiu public, în care gustul putea fi afișat, observat și judecat de străini - și în care un ghid precum cel al lui Grimod putea să se prezinte, nu fără un oarecare interes personal, drept o necesitate indispensabilă.

În Marea Britanie, schimbarea socială fusese graduală: noile averi industriale și elita militară în ascensiune se alăturaseră vechii aristocrații fără să o înlăture. Ordinea existentă îi absorbise pe noii veniți. În Franța, pe de altă parte, Revoluția produsese ceva mult mai destabilizator: se desfășurase o amplă recompunere a lumii sociale, în care administratori, militari, oameni care își făcuseră averi de curând și nobili și nobile întorși din exil se trezeau navigând prin aceleași încăperi, saloane sau baluri, de exemplu, fără să aibă o „hartă comună”.

Acesta este motivul pentru care creatorul de gust postrevoluționar a devenit o invenție eminamente franceză: nu un ghid pentru o societate aflată în mișcare, ci o punte către învățarea primei limbi culturale comune a Franței.

Ceea ce ne arată toate acestea este că tindem să considerăm arta de a influența stilul de viață un fenomen exclusiv modern, însă practica a început de fapt în Parisul postrevoluționar. Iar atunci când ne îndreptăm astăzi privirea către arbitrii digitali care ne aleg și ne organizează gusturile, continuăm, de fapt, o tradiție inventată de Grimod de la Reynière și de contemporanii săi influenți.

_{Foto sus:}_{Portretul doamnei Récamier, pictat de Jacques-Louis David (1800), aflat în matrimoniul Muzeului Luvru din Paris (© Wikimedia Commons)}