Caragiale şi soţia sa, Alexandrina, la Târgul de Moşi, în Bucureşti

Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly

Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.

Povestea pare să se fi desfăşurat în felul următor: venită, fără a avea bilet, împreună cu un grup de prietene, pentru a o vedea în spectacol pe Sarah Bernardt, Alexandrina Burelly primeşte şi ea, şi prietenele ei acceptul lui Caragiale de a intra în sală. Dar Alexandrina nu intră numai la spectacol, ci şi în inima şi viaţa lui Caragiale, pentru totdeauna, căci directorul Teatrului Naţional se îndrăgosteşte nebuneşte de ea.

După puţin timp – în care o vizitează mereu pe Alexandrina – Caragiale o cere de soţie tatălui ei, arhitectul Gaetano Burelly. Alexandrina era a doua fiică a arhitectului, din cele trei pe care le avea, o fată extrem de frumoasă, aflată mai mereu în mijlocul evenimentelor mondene ale Bucureştilor, alături de sora ei mai mare. Nu se ştie sigur dacă cei doi tineri se văzuseră pentru prima dată la teatru ori se cunoşteau mai demult, prin intermediul familiilor lor.

I.L. Caragiale se căsătoreşte la 7 ianuarie 1889 cu Alexandrina şi pleacă imediat în călătorie de nuntă în Italia. În periodicul „România Liberă” de marţi, 10 ianuarie, apare următorul anunţ: „Sâmbătă s-a oficiat căsătoria civilă, iar duminică căsătoria religioasă a amicului nostru Caragiale, directorul general al Teatrelor, cu gentila d-ră Alexandrina Burelly. Căsătoriţii au plecat ieri seară, cu Fulgerul spre Italia”.

La întoarcere, cei doi locuiesc într-o casă de pe strada Polonă – şi, odată căsătorită, Alexandrina (alintată Didina) se dedică întru totul căminului şi soţului său şi uitate sunt balurile şi seratele unde mergea înainte. Când voia, Caragiale era numai „vervă, politeţe, spirit rafinat şi elocinţă corneliană”, om cu educaţie, cultură şi figură aristocratică, aşa cum a impresionat-o şi fermecat-o pe mătuşa soţiei sale, o bătrână aristocrată, coborâtoare din spătarul Bucşan, ce fusese decapitat de către turci în secolul al XVI-lea, şi care avea un castel la moşia sa Parepa.

Caragiale şi soţia sa au avut împreună patru copii. Primul a fost o fată, Ioana, apoi a mai venit încă una, Aghata. Spre disperarea părinţilor, amândouă copilele au fost răpuse prea devreme, una după alta, se pare că de difterie (după alţi autori, de tuse convulsivă). Următorul lor copil, un băiat, Luca, viitorul scriitor, se naşte în 1893, iar Ecaterina, un an mai târziu. Pusă în temă de existenţa lui Mateiu, primul copil al scriitorului, Alexandrina consimte să-l primească acasă la ei, dar Mateiu se arată ostil mariajului şi tatălui său.

Fiica celor doi, Ecaterina Logadi, povestea că mama ei era o gospodină ordonată şi chibzuită. Adesea îşi îmbogăţea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuţele. Dădea hainele mai vechi ale lui Caragiale pe farfurii cu dungi roz şi, dacă soţul său îşi căuta hainele vechi, îi arăta achiziţiile făcute şi, în funcţie de starea lui sufletească, fie totul se termina în râs şi glume, fie Caragiale, dacă avea o zi proastă, făcea o tragedie din schimbul realizat de soţie.

Dar şi Caragiale, care avea obiceiul să scrie nuvelele într-un mic format, făcea filele pachet şi le lega cu panglicile colorate luate de la hainele soţiei sale. Ştia că ea îl va bomboni, dar nu putea să lege mai elegant micile manuscrise decât cu aceste frumoase panglici. Spunea că arta aceasta a cizelării, a condensării, o învăţase de la negustorul ambulant evreu Cilibi Moise.

Acest text este un fragment din articolul „Adevăratul Caragiale”, publicat în revista Historia Special, nr. 12 (revista:special/12), disponibilă în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!
Cumpără acum!
Mai multe pentru tine...