Cum a obținut Caragiale funcția de director al Teatrului Național
Dacă din punct de vedere al creației literare, viața lui Caragiale poate fi împărțită în diferite perioade, din punct de vedere al statutului social și al situației financiare, existența scriitorului, fără îndoială, e defalcată în două perioade distincte: înainte și după moartea Momuloaiei, respectiv înainte și după primirea moștenirii de pe urma bogatei sale mătuși.
Ecaterina Momolo Cardini, vara primară a mamei sale, Ecaterina Caraboas, era văduva bogatului negustor și cofetar, Girolamo Momolo Cardini, italian de origine, născut la Trieste, și partener de afaceri cu un alt compatriot, Burelly (bunicul viitoarei soții a lui Caragiale), împreună cu care deținea, pe actuala stradă Edgar Quinet, în spatele fostului magazin „Romarta copiilor”, un adevărat complex comercial compus din hotel, restaurant, sală de bal pentru petrecerile protipendadei, precum și un local în care a funcționat Teatrul Național, până la ridicarea edificiului de pe Calea Victoriei, în 1852.
Averea defunctei, decedată la 7 noiembrie 1885, era evaluată la aproape 3 milioane de lei, ce-i drept împărțibilă la cei șase moștenitori sau la rudele colaterale ale acestora. Procesele de succesiune vor dura mult, chiar și după mutarea lui Caragiale la Berlin, dar oricum starea financiară a dramaturgului se îmbunătățește simțitor în urma primirii, de două ori pe an, a rentei cuvenite de pe urma exploatării moșiei Frătești (jud. Vlasca), ce aparținuse bogatei sale mătuși. Multe vor fi fost în acele zile petrecerile date de Caragiale în cinstea numeroșilor săi prieteni, petreceri pe care cu umorul său nedezmințit scriitorul le numea „praznicele Momuloaiei”.
Directoratul lui Caragiale la Teatrul Național, puternic contestat în presă
Succesul „Scrisorii pierdute” – dar nu și a „D-ale carnavalului”, fluierată copios la premiera din 8 aprilie 1885 – precum și perpectivele deschise de decesul Momuloaiei îi asigură lui Caragiale un anumit confort financiar reflectat în locuințele, din ce în ce mai largi în care se mută, dar nu și în statutul său social. Etern slujbaș la Regia monopolurilor, Caragiale consideră că i se cuvine direcțiunea Teatrului Național, cu atât mai mult cu cât, începând din 1888, revin la putere conservatorii, iar la Ministerul Cultelor se află fostul său protector Titu Maiorescu.
E un prilej bun pentru Caragiale de a solicita mult râvnitul post – dar, pare-se, e refuzat de Maiorescu, așa că face apel la regina Elisabeta. „Atunci am să te numesc eu”, îl asigură Carmen Sylva, mare iubitoare a artelor. Într-adevăr, decretul de numire apare la începutul lui iulie 1888, regina impunându-l și pe lista decoraților cu „Steaua României”.
Din păcate, prestația sa ca director al Naționalului pare mai degrabă să-i fi dat dreptate lui Maiorescu. Stagiunea 1888-1889, unica pe care a condus-o, e violent contestată de presă. Pe de altă parte, autoritarismul noului director îi deranjează pe actori, dintre care unii îl cunoscuseră în cușca sufleurului. Unii dintre ei, printre care Aristizza Romanescu și Constantin Nottara, părăsesc chiar trupa.
La 5 mai 1889 se încheie scurta trecere a dramaturgului pe la cârma celei mai reprezentative instituții teatrale a țării. Cu ceva se alege totuși Caragiale în urma efemerului său directorat. În decembrie 1888, în timpul unei reprezentații susținute de Sarah Bernhardt, își fixează binoclul asupra unei loje în care se află două tinere fermecătoare, „les deux jolies demoisselles de Burelly”, cum le identifică Claymoor (Mișu Văcărescu), cronicarul monden al vremii, în „L’independance roumaine”.
O alege pe Alexandrina și o cere tatălui său, Gaetano Burelly, un arhitect de un anume succes în epocă. Pe 7 ianuarie 1889 este deja căsătorit și pleacă în voiajul de nuntă în Italia, patria de origine a soției. Va fi un mariaj fericit, o ancoră în agitata viață a dramaturgului – iar copiii Luca (Lucky, 1893-1921) și Ecaterina (1894-1986), alintată Tușchi, vor completa fotografia de familie – totuși fericită – a lui Caragiale (cei dintâi copii ai cuplului, două fete, se prăpădesc în anii copilăriei...).
Acest text este un fragment din articolul „Adevăratul Caragiale”, publicat în revista Historia Special, nr. 12, disponibilă în format digital pe paydemic.com.
