Cine a fost Stan Popescu-Garibaldianul?

Pe Stan Popescu (1830-1910?) îl cunoaștem din literatura lui I.L. Caragiale, cel care l-a conturat ca un personaj cu tușe caricaturale și replici comice, în schițele „Istoria se repetă” și „Boborul”. Nu este o ficțiune, ci un om în carne și oase pe care Caragiale l-a cunoscut și cu care a avut o relație de amiciție, dar acest fapt nu l-a împiedicat să-l ridiculizeze în scrierile sale. În rândurile următoare vă propunem să ieșim din zona literaturii și să privim prin lupa documentelor istorice biografia unui reprezentant al micii burghezii provinciale din România secolului al XIX-lea, care ne ajută cumva să înțelegem mai bine epoca, oamenii și aspirațiile lor.

În spațiul românesc sunt puține mărturii și jurnale care ne pot ajuta să reconstituim, astăzi, viața cotidiană a unui membru al micii burghezii românești. Stan Popescu este o excepție, poate și de aceea discutăm de el. A fost inspirat să lase un manuscris de vreo 15 pagini în care a relatat participarea sa la viața publică a țării și a Ploieștiului.

Pe baza acestui document aflat la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, a memoriilor generalului Theodor Văcărescu și a unor articole din ziarul „Românul”, am refăcut elementele parcursului său biografic.

Un cetățean ploieștean al secolului al XIX-lea

Stan Popescu se naște pe la 1830 în familia unui preot din satul Breaza, județul Prahova. Este o șansă, întrucât i se oferă posibilitatea de a învăța să scrie și să citească, iar știința de carte reprezenta, în epocă, un avantaj major, o cheie care deschidea poarta spre ascensiunea socială.

Așa cum era obiceiul, familia dorește ca el să urmeze profesia tatălui, dar tânărul are ambiții și dorințe mai mari: vrea să scrie pagini de istorie, să fie cunoscut și apreciat. Și e și normal, suntem în plină epocă a romantismului românesc. Asistă în 1848 la desfășurarea revoluției în satul său, iar evenimentul este descris în maniera următoare:

,,Veni 1848, prin luna iunie, un lipscan sosind de mânca pământul dete repede o ştafetă pecetluită zapciului a cărui faţă o dată se ofili … ni se povesti că vodă e gonit de norodu din Bucureşti, că s-a pus stăpânire nouă. A doua zi a şi sosit cu olacu zapciu nou care-şi zicea subadministrator. După umăr avea un mare brâu în trei feţe, roşu-galben şi albastru, pe piept o pajură a aceleiaşi feţe. Adună satu cu popii, făcurăm un steag mare tot de aceleaşi feţe pe care mă puse să scriu cu cerneală şi slove mari, pe pânza galbenă, cuvintele: «Să Trăiască Constituţia Românilor». Peste câteva zile merserăm cu lumea la biserică având pe sub-administratorul în frunte, popii cetiră afurisania «regulamentului organic», pe care-l luasem de la tact, şi-nainte d-al arunca în focul aprins în curtea bisericei îi rupserăm cu dinţii din foi.”

Era o revoluție de catifea la Breaza, suficientă însă să aprindă imaginația tânărului de 18 ani, care realizează că a locui în satul Breaza este o neșansă. Distanța de marile orașe îl lasă în afara istoriei! De aceea, se mută la Ploiești. Între 1850 și 1858 îndeplinește diverse funcții în administrația județeană, slujbe care îl ajută să cumpere 25 de pogoane de pământ și să devină un cetățean și un alegător respectabil.

În tot acest timp, este un om interesat de mersul și progresul țării sale:

,,Cetiam cu plăcere gazetele «Românul», «Timpul» şi «Concordia», făceam propagandă pentru unirea ţărilor române, găsindu-mă în înţelegere cu Comitetul «Unirei» din Ploesci”, scrie el în autobiografie. La alegerile pentru Divanul Ad-Hoc, îl înfruntă pe cârmuitorul plasei Urlați și afirmă: „Azi nu sunt pomojnic, ci alegător liber şi după ce voi vota, voi merge la slujbă”.

Îl găsim, mai departe, în momentul crucial al dublei alegeri a lui Cuza în rândul grupurilor organizate de mișcarea unionistă pentru a exercita presiune asupra adunării care vota cine va fi domn al Țării Românești:

„Iar la începutul anului 1859, luai concediu mă dusei îndată la Bucuresci şi în ziua de 24 ianuarie 1859 eram de dimineaţă pe dealul Mitropoliei, cu toţi birjarii cunoscuţi din Ploiesci şi Buzău ce-i strânsesem din Hanul Gabroveni şi alte gazde, ne unirăm cu tabacii, năvălirăm cu cetele lui Grigore Serurie şi lui Orăşanu, deterăm năvală în curtea mitropolii, înconjurarăm Camera…”

Este momentul în care tânărul acesta cu un fizic impunător și cu o voință de fier a fost remarcat de către viitorii lideri liberali Rosetti și Brătianu. După alegerea lui Cuza, drept răsplată pentru adeziunea la cauza unionistă, a fost numit director al Poliţiei Ploiești, apoi subprefect la Câmpina. În 1861 s-a căsătorit cu sora primilor petroliști români, Theodor și Marin Mehedințeanu, a abandonat treburile publice și s-a implicat în afaceri alături de cumnații săi.

Un episod controversat: prezumtiv asasin al lui Barbu Catargiu

În mai 1862, cu doar câteva zile înainte ca în București să se petreacă un eveniment fără precedent în istoria țării – asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu, Stan Popescu pleacă în Italia să lupte alături de Garibaldi. Iată ce scrie eroul nostru în autobiografia sa:

„Urmărind în ziare isprăvile ce făcea Garibaldi cu voluntarii lui în Italia, văzându-mă persecutat, mi se urâse unde vedeam pe ciocoi bătându-şi joc de legi, dreptate, de libertate şi de tot – nu găseam în ţară o hotărâre serioasă, mă apăsa ceva, n-aveam astâmpăr, şi urmărind în gazete minunile ce făcea Garibaldi cu voluntarii lui în Italia, mă hotărâi să plec în Italia. Aveam ceva parale ce le economisisem cu chiu şi vai. Comunicai hotărârea mea prietenului Ion Ionescu (Moldoveanu) cu care eram în bună înţelegere, el îmi lăudă hotărârea, dar adaose: Cum o să te duci tu în ţări streine, fără bani şi fără limbă? Îi răspunsei: cu bani mulţi şi cu limbi multe se duce şi-o babă chioară, cred că meritul e să meargă cineva ca mine… După ce-mi luai paşaportul, aşezai într-un săculeţ de mână, ce brumă aveam, pusei napoleonii ce păstrasem într-un chimiraş pe sub cămaşe, îmi luai rămas bun de la puţinii prieteni, şi la 25 mai 1862, plecam din România la Giurgiu...”

Aparent, lucrurile sunt clare, Stan Popescu a plecat din țară cu mult înainte de asasinatul din București. Însă ancheta evenimentului nu l-a ocolit nici pe el. De ce oare?

În ziarul „Românul” din 26 decembrie 1863 găsim afirmația că, printre cei suspectați, s-ar fi aflat și el. Se poate ca aceste bănuieli să fie legitime. În epocă era neobișnuit ca un om în vârstă de 32 de ani, căsătorit, căruia tocmai i se născuse primul copil, să lase familia și să plece la mii de kilometri să lupte fără să fie plătit, pentru o cauză străină. Pentru ce, atunci? Oare nu fugea din cauză că avea ceva de ascuns? Fugea ca să nu fie prins și dovedit ca autor al unei crime care ajuta gruparea reformistă din viața politică, grupare din care și el făcea parte?

Într-o manieră a istoriei contrafactuale, putem desigur să speculăm: plecarea lui cu câteva zile înainte de asasinarea primului-ministru a funcționat ca o acoperire, în realitate el fiind găzduit clandestin într-un loc ascuns, iar în fatidica zi a executat comanda omorului și apoi a plecat din țară în străinătate, unde a stat vreme de doi ani. După care a revenit când ancheta era închisă, apele erau liniștite, întrucât dispariția lui Catargiu reprezentase un act care servise din plin grupării modernizatoare și lui Cuza. În lipsa unor dovezi clare, aceste aserțiuni rămân simple speculații. Și totuși, dacă…

Aventurile unui admirator necondiționat al lui Garibaldi

Stan Popescu a plecat cu vaporul de la Giurgiu la Baziaș, apoi a urmat ruta Viena-Triest- Veneția-Milano-Torino. Înarmat cu scrisori de recomandare de la C.D. Aricescu, este primit de către deputatul italian Vegezzi care îl îndrumă să se înroleze în armata lui Garibaldi. La Genova asistă la trecerea lui Garibaldi și îl ovaționează cu entuziasm, apoi este arestat de autorități și dus înapoi la Torino, unde a fost eliberat. Cu amărăciune, notează: ,,Rămasem trist, pus pe gânduri că n-avuseiu fericirea să combat, să-mi dau sângele meu pentru dorinţele cele mai sublime ale celui mai mare om al veacului!”.

Aici, în Italia, se împrietenește cu câțiva revoluționari polonezi, și ei voluntari garibaldieni, și împreună cu aceștia merge să lupte împotriva tiraniei țarului și să elibereze Polonia. A fost rănit, luat prizonier de ruși și s-a aflat pe punctul de a fi trimis în Siberia. Grație unei mite oferite unui comandant rus, a fost lăsat să plece și a revenit în țară în 1864. Pe tot parcursul aventurii sale poloneze, ploieșteanul a trimis corespondențe ziarului „Românul”, în care a descris aventurile sale.

Odiseea europeană a lui Stan Popescu era încheiată, dar reprezentase o experiență extraordinară – a întâlnit oamenii marii istorii, a fost martor la lupta pentru unificarea Italiei, a luptat pentru libertatea Poloniei, a învățat limbi străine, a călătorit acolo unde prea puțini dintre compatrioții săi puseseră piciorul. Câți dintre românii contemporani lui se puteau lăuda cu astfel de experiențe?

(...)

Fragmentul face parte din articolul „Stan Popescu-Garibaldianul. Un pașoptist întârziat în comediile lui Caragiale”, publicat în numărul 263 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.