⬆

„Faptele de arme” ale tânărului Ion Luca Caragiale la Ploiești: A dezarmat un polițist, dar mama sa i-a „confiscat” sabia şi i-a ascuns ghetele pentru a-l opri

Îndată după terminarea gimnaziului, s-a pus problema alegerii unei cariere pentru tânărul Ion Luca Caragiale. Tatăl său, care practicase avocatura pe toată durata şederii în Ploieşti, se gândeşte să treacă în magistratură, ca supleant la Tribunalul de Prahova. Cât despre Caragiale, acesta face eforturi disperate pentru a-şi convinge părintele să-l lase la Bucureşti, pentru a se înscrie la Conservator.

Tatăl se lasă înduplecat anevoie, gândindu-se fără îndoială la nesfârşitul calvar al condiţiei actoriceşti, la propriile decepţii încercate altădată, la mizeriile îndurate de fraţii săi. Ceea ce pare să fi înclinat balanţa în favoarea lui Iancu este faptul că unchiul Costache îşi înscrie fiul, pe George, la Conservator, exact la catedra de declamaţie şi mimică ale cărei cursuri le ţinea chiar el. Vor urma doi ani de studenţie artistică pentru tânărul Caragiale, care însă „purta ponosul, încă din adolescenţă, al unui organ vocal cam răguşit, impropriu cerinţelor scenice” (Şerban Cioculescu).

„Fără Ploieşti nu poate înţelege nimeni pe Caragiale”

Între timp, tatăl său, încă supleant la Tribunalul din Ploieşti, obţine în iunie 1870 numirea fiului în postul de copist, în cadrul aceleiaşi instituţii. Fie că nu era mulţumit de rezultatele fiului la Conservator, fie că-şi simţea sfârşitul, bătrânul Caragiale voia să-şi ştie odrasla aproape, gata să preia dificilele sarcini ale unui cap de familie. Oricum, în intervalul de timp scurs între sosirea lui Caragiale acasă şi moartea tatălui se plasează un senzaţional eveniment politic ploieştean, atât de savuros creionat de Caragiale în schiţa „Boborul”.

E vorba despre aşa-numita „republică de la Ploieşti”, o hazlie tentativă de răsturnare a domnitorului Carol I, eşuată în ridicol şi farsă. Cei doi lideri ai mişcării republicane, versatilul Candiano-Popescu (care contribuise la abdicarea lui Cuza în 1866 şi-şi va sfârşi viaţa ca aghiotantul lui Carol I, după o eroică prestaţie în timpul Războiului de Independenţă) şi Stan Popescu („unul dintre cei 10.000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate pasionat al poporului”, după cum îl va descrie mai târziu însuşi Caragiale), declanşează mişcarea antidinastică la Ploieşti în ziua de 8 august 1870, ocupând telegraful, închisoarea şi garnizoana, proclamând „întemeierea republicii”, totul în euforia generală a serbării populare din celebra grădină a Lipanescului.

Însuşi Iancu, luat de valul entuziasmului general, ocupă secţia de poliţie, dezarmându-l pe subcomisarul de serviciu, „luându-i sabia din cui”, faptă de arme ce-i atrage – la inspecţia făcută de şeful insurecţiei – numirea în locul „zbirului” pe care îl dezarmase. Întors acasă cu sabia peste jiletcă, tânărul Caragiale se confruntă cu reacţia mamei sale, „femeie de modă veche, un spirit reacţionar”, care-l admonestează că s-a amestecat cu „derbedeii”, îi confiscă sabia şi-i ascunde ghetele pentru a opri şi alte manifestări revoluţionare ale năbădăiosului fiu. Lucru înţelept, având în vedere că, în după-amiaza aceleiaşi zile, ordinea este restabilită în oraş printr-un batalion de vânători, care arestează mai mult de şase sute de participanţi la „rivuluţie”.