⬆

Soldați români pe Frontul de Est (© Das Bundesarchiv Bild 101I-218-0502-32)

Armata Română, modernizată cu sprijin german în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Prima parte a anului 1941 a fost marcată de o rapidă cursă a înarmărilor între Uniunea Sovietică și Germania, cele două puteri ideologice fiind condamnate de politicile liderilor la un război de exterminare. Conducerea de la Berlin avea nevoie absolută de resursele României și aliatul din Carpați a început să primească armament în schimbul livrărilor de petrol. Era o soluție aproape ideală din moment ce moneda unei țări se devalorizează puternic în timpul ostilităților.

Istoricii comuniști au considerat nocivă apropierea de Reich și aceasta a fost orientarea până în anul 1989. Evenimentele din decembrie 1989 au adus o libertate și-n domeniul scrierii Istoriei și a început munca de eliminare a falsurilor ideologice. Au fost descoperite documente inedite în arhive și au apărut noi teorii istoriografice. Cercetătorii români susțin cu tărie că Berlinul n-a vrut să ajute în mod serios trupele aliatului din Carpați și n-a livrat arme performante și multe. Teza pare un șablon după teoriile comuniste, Germania nazistă putând fi acuzată de orice și condamnată cu multă mânie. Oare chiar să fie adevărat ce scriu specialiștii?

Tunul a fost principala armă de nimicire pe câmpurile de luptă în prima conflagrație mondială și nici a doua n-a făcut excepție. Au fost urcate pe mașini și au apărut tunurile de asalt și tancurile. Chiar dacă avioanele și blindatele atrag toate privirile, artileria era cea care nimicea centrele de rezistență. Conducerea de la București a reușit să convingă partea germană să dea pentru petrol piese de artilerie pentru că erau multe capturate de la diviziile poloneze și franceze. Au ajuns în țară până la 1 iunie 1941 1.300 de exemplare de diferite calibre și cu diferite destinații

. Oare cum s-a putut scrie că partea germană n-a vrut să doteze forțele române? A fost poate cea mai mare infuzie de tunuri din toate timpurile raportat la timpul scurt și la situația internațională a furnizorului. S-a mai scris că liderii de la Berlin au acordat prioritate livrărilor de artilerie antiaeriană pentru a proteja rafinăriile de incursiunile avioanelor sovietice. Absolut fals!

Tunurile automate erau capabile să execute foc asupra țintelor mici și rapide, ceea ce le făcea ideale pentru protejarea trupelor și a aerodromurilor înțesate cu avioane române și germane. Bombardierele sovietice puteau să vină la altitudini de peste 4.000 de metri și să lovească obiectivele din Prahova cu bombe explozive de mare putere. Rafinăriile, fiind construcții industriale ce ocupau suprafețe întinse, puteau fi lovite de la altitudine mare și pentru apărare erau necesare tunuri de calibru sporit, de 75 și 88 mm, capabile să lovească bombardierele grele și pe cele strategice.

Gurile de foc cu alte specializări au reprezentat 77,23% din ceea ce s-a primit până la 1 iunie. Comandanții germani au considerat că principalul pericol este reprezentat de blindatele sovietice și au fost scoase din depozite 669 de tunuri anticar de calibrul 37 mm, ceea ce a reprezentat 51,46% din expedieri. Se poate spune că nu aveau puterea adecvată pentru a combate tancurile moderne ale inamicului, dar acesta era nivelul de dotare și al diviziilor germane. Era o armă performantă până când a dat peste coloșii de tip KV-1 și T-34, tanchiștii sovietici preferând să nu strice muniția pe astfel de jucării și le striveau ca pe niște surcele, eventual cu servanți cu tot.

Războiul devalorizează rapid orice armă inițial superioară calitativ. S-a scris că a existat mereu o politică a Berlinului de a nu dota partea română, dar tunurile antitanc au fost livrate în totalitate. Planificatorii germani chiar au comis o uriașă eroare prin faptul că trecerea la tunurile de calibrele 50 și apoi de 75 mm s-a făcut prea lent pentru a avea completă dotarea unităților de infanterie și a fost un coșmar lupta trupurilor din carne cu coloșii din oțel.

Se vede că acum nu mai contează decât dorința autorilor de a emite păreri personale și nici datele publicate chiar de ei nu mai contează. Chiar experți militari au emis sau acceptat astfel de interpretări și ideea este că Germania n-a făcut ceva pozitiv pentru România în perioada colaborării din Al Doilea Război Mondial.

O tactică a manipulării contemporane constă în a preciza mereu că se putea și mai mult, ceea ce este corect întotdeauna. Dacă au sosit 1.300, este evident că este mai puțin decât cele 1.851 de piese cerute. Oare când se va înceta cu lansarea de interpretări ce nu țin cont de adevăr și rațiune? Este evident că artileria ce sprijinea trupele române a cunoscut o sporire a puterii de foc fără precedent pentru numai șase luni de livrări. S-au convins și sovieticii, artileria antiaeriană doborând multe aparate de zbor ce veneau la joasă altitudine. Chiar dacă aveau o industrie capabilă să înlocuiască pierderile, nu era de dorit să fie suportate distrugerea unor regimente întregi în câteva luni pe un front considerat secundar în raport cu ceea ce se întâmpla în Bielorusia și spre Kiev.

Germania a modernizat armata română în scurtul timp pe care l-a avut la dispoziție, dar nu putea să compenseze ceea ce n-au făcut generalii și politicienii în toată perioada interbelică. Este interesant că timpul a fost pierdut în sterile lupte pentru putere sau în afaceri cu armament și inamicii au acumulat din belșug tehnică militară, capacitățile industriale sporind precum ciupercile după ploaie chiar și în timpul zis de Mare Criză Economică.

Este interesant că s-a scris mereu despre efortul industrial și logistic al Antantei în prima conflagrație mondială, aliații reușind în 1917 să formeze o nouă armată română. S-a lăudat în perioada comunistă colaborarea cu forțele sovietice, dar nu se dorește să se precizeze în mod clar și ferm că Germania a ajutat România cu tehnică de luptă. Aici nu este vorba să se facă apologia regimului de la Berlin. Este o simplă constatare a faptului că a sosit armament german sau de captură și că armata română a fost modernizată.

Chiar surse comuniste recunosc că Wehrmacht-ul avea mari probleme cu completarea dotării după structura stabilită și că soldații luptau cu tot ceea ce găseau prin depozitele armatelor învinse sau cu ce capturau pe câmpurile de luptă, armele sovietice fiind deosebit de apreciate. Nici gurile de foc navale nu erau suficiente pentru acoperirea liniei de coastă și Zidul Atlanticului a fost completat cu ce s-a putut. Chiar mai mult armament livrat României tot ar fi fost prea puțin pentru un conflict modern. Oștirea română a fost mereu instruită pentru apărarea propriilor frontiere și n-au existat planuri pentru dotarea cu tehnică de luptă pentru proiectarea forței la distanță, așa cum au făcut marile puteri ce luptau pentru hegemonie mondială.

Adevărul iese la lumină din câteva simple calcule matematice, dar sunt adorate părerile din cărțile personale. Interpretările despre ajutorul german până în iunie 1941 trebuie să schimbe și să nu se mai gândească după șabloane. Armele oferite au rămas în dotare până la distrugere, tunurile antitanc de calibrul 37 mm fiind trecute la sprijinirea infanteriei pentru că puteau neutraliza mitralierele sau loveau cu multe proiectile infanteria trimisă la asalt.

România Mare a fost un stat târât în flăcările războiului prin care câțiva lideri obsedați de putere doreau să devină stăpânii planetei și se pregătiseră în acest scop intensiv în perioada interbelică. Conflictul n-a apărut din senin în septembrie 1939 și nici n-a mai contat ce doreau liderii de la București. Planurile erau făcute mereu la scară mare și soarta a milioane de oameni era hotărâtă în câteva rânduri ale unui document politic și apoi apăreau hărțile cu săgeți colorate.

_{Foto sus: Soldați români pe Frontul de Est (© Das Bundesarchiv Bild 101I-218-0502-32)}

Bibliografie minimală

www.navweaps.com

Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1953.

Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, București, 1988.

Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.

Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.

Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.

Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.

Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.

Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.

Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.

Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.

Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.

Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.

Negrea, Radu, Banii și puterea, Humanitas, București, 1990.

Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.

Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.

Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.

Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.

Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.

Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.

Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.

Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.

Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.

Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.

Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.