Lecția de onoare a lui Edouard Manet: «Execuția lui Maximilian»

Ferdinand Maximilian s-a născut la Palatul Schönbrunn din Viena la 6 iulie 1832, ca al doilea fiu al arhiducelui Franz Karl și al arhiducesei Sofia a Austriei. Fratele său mai în vârstă, Franz Josef, era moștenitorul coroanei Habsburgilor. În 1851, la vârsta de 19 ani, Maximilian a intrat în Marina Imperială cu gradul de locotenent.

A devenit destul de repede Comandantul suprem al Marinei. Între 1857-1859 a fost și vicerege al Lombardiei și Veneției. În 1863 a acceptat tronul Mexicului, dar aventura mexicană s-a terminat însă foarte prost: prințul Habsburg, după ce a devenit pentru scurt timp împărat, a sfârșit împușcat de către un pluton de execuție mexican, la 19 iunie 1867, în localitatea Queretaro.

Tabloul lui Edouard Manet Execuția lui Maximilian, căci de imagistica acestuia ne vom ocupa în acest articol, nu se vroia doar ilustrarea momentului culminat al unei drame care a ocupat mult timp primele pagini ale presei europene, ci era un manifest politic ce dorea să indice pe adevărații vinovați ai acestei tragedii: francezii! 

Napoleon cel Mic

Francezii erau conduși în acel moment de Napoleon al III-lea (a trăit între 1803-1873), numit de inamicii lui, „Napoleon cel Mic”. A încercat toată viața să-și întreacă faimosul unchi, Napoleon I. Și se părea că sorții îi sunt favorabili. În 1848 este ales președinte al Republicii franceze, patru ani mai târziu devenind împărat, în urma unei lovituri de stat. După o lungă perioadă de succese militare și politice – timp în care s-a dovedit un bun prieten al românilor –, după ce cu ajutorul lui Haussmann, prefect al Parisului, a eliminat cocioabele și străduțele care urâțeau capitala Franței și a tăiat marile bulevarde, după ce l-a sprijinit pe Ferdinand de Lesseps în crearea Canalului de Suez, s-a lansat în aventura mexicană.

În 1860, încercase să-și instaureze influența în Italia. A eșuat și atunci s-a reorientat spre… Mexic. În Mexic predomina anarhia. Izbucnise un război civil între conservatori – marii proprietari, la care se adăugau clerul înalt – și liberalii, adepți ai ideilor republicane. Când reformatorul Benito Juarez a fost ales președinte al Mexicului, în 1859, acesta a promulgat o serie de legi care prevedeau naționalizarea bunurilor imobile ale clerului, separarea bisericii de stat, confiscarea latifundiilor, controlul statului asupra învățământului.

Măsura lui Juarez care a indignat însă cel mai mult marile puteri a fost legea privind sistarea, pentru doi ani, a plății datoriei externe. Guvernele creditoare, Anglia, Franța și Spania au organizat atunci o intervenție militară, începând din decembrie 1861. Francezii s-au implicat însă mai mult. Napoleon, profitând și de faptul că S.U.A. erau prinse în Războiul civil numit „de secesiune” (1861- 1865), vroia să instaureze aici un imperiu catolic.

Așadar, numărul soldaților francezi a ajuns treptat la 40.000. Anglo-spaniolii au pus capăt intervenției lor și s-au retras. Pe 7 iunie 1863, francezii au ocupat Mexico City. Mai trebuie spus un lucru. Campania mexicană fusese declanșată de Napoleon și cu intenția de a-l împăca pe împăratul Austriei, Franz Iosef, căruia îi răpise Lombardia, Nisa și Savoia, odată cu lupta pentru centralizarea Italiei, Napoleon al III-lea fiind de partea celor care luptau pentru înlăturarea jugului austriac.

Armata franceză obținuse, cu acest prilej, o victorie răsunătoare în bătălia de la Magenta, din 1859. În scopul împăcării, Napoleon se gândise să-i acorde titlul de împărat al Mexicului lui Maximilian, fratele lui Franz Josef, pe care acesta îl ținea pe lângă tronul său fără vreo funcție importantă. În 1859, Maximilian a fost abordat și de monarhiștii mexicani, care i-au propus să devină împărat al țării lor.

Aventura mexicană a lui Maximilian

La 3 octombrie 1863, lui Maximilian (foto) i s-a oferit coroana Mexicului. A accepatat cu două condiții: să aibă protecția Franței și să obțină susținerea majorității poporului mexican (ceea ce nu s-a întâmplat însă niciodată!). Pe data de 27 mai 1864 el sosi în Mexic, împreună cu soția sa, Charlotte (Carlota, ca împărăteasă mexicană – era singura fiică a regelui Leopold I al Belgiei !). La 10 aprilie 1864, Maximilian este proclamat împărat al Mexicului.

Guvernarea sa se va dovedi însă șubredă încă de la început, căci forțele republicane, conduse de Benito Juarez, au refuzat să-l recunoască. Situația sa s-a agravat în momentul când a fost părăsit de corpul expediționar francez, iar puternicul vecin de la nord, Statele Unite, care își încheiase războiul civil în 1865, a început să-l sprijine fățiș pe Juarez.

Pe 15 ianuarie 1867, deși somat de Napoleon al III-lea să părăsească Mexicul și să se întoarcă în Europa, Maximilian nu și-a abandonat susținătorii mexicani. Pe 13 februarie 1867, el a părăsit Mexico City, retrăgându-se spre nord, în orașul Queretaro, unde urma să se întâlnească cu generalii care îl sprijineau, Miramon și Mejia.

Asediat timp de 72 de zile, în Queretaro, împăratul a fost însă nevoit să se predea pe 15 mai. După o judecată sumară, a fost condamnat la moarte. Ultimele lui cuvinte au fost adresate soției sale – care se afla în Europa pentru a obține sprijin pentru cauza soțului ei. El ar fi spus: „Sărmana Carlota!”.

Alți martori susțin că ar fi spus, mult mai potrivit pentru un astfel de moment: „Mexicani! Azi mor pentru o cauză dreaptă: libertatea și independența Mexicului. Să dea Dumnezeu ca sângele meu să pună capăt pentru totdeauna neînțelegerilor din noua mea patrie. Viva Mexico!”. Mari personalități europene, precum Victor Hugo sau Giuseppe Garibaldi, au pledat pe lângă președintele mexican pentru grațierea sa, dar Juarez a fost de neînduplecat.

Maximilian a fost executat pe 19 iunie 1867, iar trupul său neînsuflețit va fi îmbălsămat și apoi înhumat în cripta imperială din Viena, la începutul anului 1868. Maximilian a fost al doilea om care și-a spus „împărat al Mexicului”. Primul a fost Agustín I de Iturbide ce a domnit între 1821-1823, dar acesta a sfârșit tot în fața plutonului de execuție. Ca un amănunt interesant să spunem că, datorită faptului că Maximilian și Carlota (foto) nu au avut copii, ei i-au adoptat pe Agustín de Iturbide y Green și pe vărul acestuia Salvador de Iturbide y de Marzán, ambii nepoți ai primului împărat al Mexicului.

Blestemul călugărilor de pe insula Lacroma

Se vorbește insistent astăzi despre „blestemul călugărilor de pe insula Lacroma” (din Marea Adriatica, de pe coasta Dalmației) ca fiind sursa nenorocirii sale. La 15 decembrie 1859, Maximilian a pus stăpânire, prin abuz, pe această insulă care era proprietatea călugărilor Ordinului Sfântul Benedict. Văzându-se izgoniți de pe sfânta lor limbă de pământ, urmând ca acest tărâm de o rară frumusețe să fie transformat în obiectiv turistic și – spuneau oamenii din zonă – într-un loc de desmaț, prelații au adresat spre cer blestemul: “Cine va pretinde pentru sine Sfânta Insulă Lacroma, va fi damnat.”

Rezultatele nu au întârziat să apară.... După ce a fost ales împărat al Mexicului, Maximilian a fost ucis, iar Carlota a înnebunit (până la sfârșitul vieții ei, în 1927, a suferit de un fel de paranoia, comportându-se tot timpul ca împărăteasă a Mexicului, având convingerea că soțul ei trăiește). Un alt proprietar al insulei a fost Rudolf de Habsburg (fiul lui Franz Josef și al celebrei Sissi), cel care s-a sinucis din dragoste, împreună cu logodnica sa, în 1889, la Mayerling!. Dar să revenim la povestea noastră.

Tradiția tablourilor acuzatoare

În 1867, Franța sărbătorea Expoziția universală ce se desfășura la Paris. Acum au loc câteva acte de o violență extremă: atentatul eșuat asupra țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, aflat în iunie la Paris și execuția lui Maximilian, din 19 iunie 1867. Vestea execuției împăratului a ajuns la Paris la 1 iulie 1867. La auzul acesteia, Edouard Manet se apucă de treabă. Interesant este faptul că Manet nu își ascunsese până atunci disprețul pentru temele istorice. Însă, sub efectul celor întâmplate, pictorul transpune imediat evenimentul pe pânză. Își încearcă talentul într-un domeniu în care, până atunci, nu crease nimic.

Execuția lui Maximilian: versiunea de la Londra (sus) și prima versiune (jos)

Manet continua, fără nici o îndoială, un „dialog” cu vestitul tablou al lui Goya, Tres de Mayo (3 mai 1808), pe care îl văzuse cu doi ani înainte, în Muzeul Prado din Madrid. În tabloul său Goya a reprezentat momentul în care soldații ochesc victimele. Manet pictează momentul următor: chiar salva de împușcături. Lucrează cu îndârjire, căci vrea să pună în față ochilor privitorilor adevărul crud: francezii l-au împușcat pe Maximilian!

Adevărul este și acela că francezii aveau o tradiție în astfel de tablouri politice: Théodore Géricault, în 1819, atacase incompetența criminală a autorităților navale în tabloul său Pluta Meduzei, iar în tabloul Masacrul din Chios (1824), Eugène Delacroix condamnase cu multă vigoare indiferența francezilor față de crimele făcute de turci, în cadrul așa numitei revoluții grecești. Manet a sperat că Execuția lui Maximilian să aibă același efect politic ca tablourile invocate mai înainte.

Mai multe versiuni ale tabloului

În prima versiune a tabloului, realizată imediat după incident, soldații din plutonul de execuție erau mexicani ce purtau «sombreros». Versiunea aceasta se află astăzi la Muzeul de arte frumoase din Boston, Statele Unite. Însă pe 11 august 1867, în ziarul Le Figaro sunt descrise patru desene, provenite dintr-o sursă anonimă, care arătau și un soldat din plutonul de execuție într-o uniformă asemănătoare celor din armata franceză: haină din pânză gri, o curea din piele de culoare albă și pantaloni de culoare închisă.

În octombrie 1867, Manet se apucă de o altă pânză cu acest subiect – aflată acum la Galeria Națională din Londra. Fundalul este modificat. Artistul schimbă și distanța dintre personajele tabloului. Dar lucrul cel mai important; soldații din plutonul de execuție au acum uniforme franțuzești! Pânza este însă acum fâșii, tăiată în trei bucăți. Unii cred că a fost tăiată chiar de Manet, ca un act de autocenzură. Asta, probabil, pentru că artistului, cenzorii imperiali nu i-ar fi permis niciodată să o vândă.

Alții spun că pictura s-a degradat, zăcând prin atelier și că fâșiile ar fi fost vândute apoi de urmași, bucată cu bucată. Ele ar fi fost adunate în 1890 de Edgar Degas. Galeria Națională londoneză le-a achiziționat în 1918, dar reunirea lor într-o pânză se va face abia în 1992. Propensiunea lui Manet spre politic a dus și la executarea unei litografii a lucrării (și a unei schițe în ulei), la începutul iernii lui 1868, dar difuzarea litografiei a fost interzisă de autoritățile vremii.

Versiunea finală, terminată în 1868, are 252 X 305 cm. Autorului nu i s-a permis să o expună la Salon. A fost cumpărată de cetățenii orașului german Mannheim, în 1909, și donată Muzeului de artă din localitate (unde se află și în prezent). Atmosfera politică din Germania acelui timp, era foarte sensibilă la a sublinia trădarea și perfidia franceză, așă că orice „dovadă” în acest sens era binevenită.

Cine sunt celelalte victime?

Ceea ce vedem în versiunea finală a tabloului este execuția. În stânga sunt trei siluete. Pe lângă Maximilian, prezent cu un sombrero pe cap, vedem doi generali. Cel din stânga este Tomas Mejia. Celălalt este Miguel Miramon. Generalul Tómas Mejia (1815-1867) era un indian pursânge. Înfocat apărător al Bisericii catolice, a răsculat pe indienii mexicani contra regimului liberal, după căderea dictaturii lui Antonio Lopez de Santa Anna, în 1855. S-a evidențiat ca un militar capabil în timpul „Războiului reformei” (1857-1860).

Când forțele conservatoare au fost înfrânte, Mejia și oamenii săi s-au retras în munți, continuând lupta. Apoi, francezii au invadat Mexicul și au promis readucerea la putere a partidului conservator, iar Mejia li s-a alăturat. A repurtat chiar o serie de victorii contra trupelor lui Juarez, în N-E țării. S-a alăturat apoi împăratului Maximilian la Queretaro, și când orașul a căzut, a fost capturat și el de forțele liberale.

Generalul Miguel Miramón (1832 - 1867) – luase parte, în 1847, în calitate de cadet, la luptele împotriva trupelor Statelor Unite, în timpul războiului dintre anii 1846-1848. A fost rănit în luptă și capturat. Eliberat, după Tratatul de la Guadalupe Hidalgo, Miramón și-a terminat studiile la Academia Militară Chapultepec și a intrat în armată (1852). A luptat de partea Partidului Conservator, în timpul „Războiului reformei”, și a fost numit chiar președinte al Mexicului, înlocuindu-l pe Félix Zuloaga, în ianuarie 1859. A fost, de fapt, doar președinte al „conservatorilor”, cu întreruperi, până la 24 decembrie 1860.

Forțele lui Miramón au fost însă total învinse, pe 22 decembrie 1860, în bătălia de la Calpulalpam și a plecat în exil. Această luptă a încheiat în mod definitiv „Războiul reformei”, lăsând partidul liberal al lui Benito Juárez la conducerea Mexicului. Miramón și-a oferit apoi serviciile împăratului Maximilian, și în noiembrie 1866, a fost numit la comanda armatei imperiale mexicane.

Trupele lui au fost însă înfrânte în bătălia de la San Jacinto, la 1 februarie 1867, de către generalul lui Juarez, Mariano Escobedo, Miramón fiind forțat să se retragă la Queretaro. După capitularea orașului, Miramón a fost executat alături de ceilalți doi, împăratul Maximilian și generalul Mejia.

Uniformele soldaților indică adevărații vinovați

În pânza lui Manet accentul este pus pe cei șase soldați francezi, cel de al șaptelea, în partea dreaptă, încărcându-și cu indiferență arma. Acest personaj dă un aer tulburător tabloului. El este cel care îi va da, probabil, lovitura de grație împăratului Maximilian. Nu este, deci, întâmplător faptul că sergentul seamănă izbitor de mult cu… Napoleon al III-lea. Fundalul e lugubru, nu există ornamente, nu sunt înfrumusețări.

Este un tablou aproape antieroic. Se observă spiritul republican al lui Manet. Într-o anumită măsură, artistul folosește arta ca pe o armă politică. Este însă și un reportaj. Ne oferă unele informații. Majoritatea false. De exemplu, Maximilian nu a avut sombrero pe cap în momentul execuției. Manet i-a plasat acel sombrero pe cap pentru a crea impresia de aureolă. De fapt, Maximilian are imaginea lui Isus răstignit. Cea mai mare falsitate este însă legată de faptul că soldații din plutonul de execuție nu au fost francezi ci …. mexicani.

Aici, în loc de sombrero ei au niște chipie și este clar că ei fac parte din Garda Imperială franceză. În timp ce soldații țintesc cu pușca, Manet arată că francezii sunt vinovați pentru aceste asasinate. Napoleon al III-lea își retrăsese trupele din Mexic, lăsându-l pe Maximilian și pe adepții lui în voia sorții. Ca amănute istorice „picante”, să spunem că alături de Maximilian s-au aflat și… doi români.

Un medic, Ilarie Mitrea

Ilarie Mitrea (foto) a plecat din Rășinarii Sibiului, dintr-o modestă familie a unui oier și a studiat pe rând la Sibiu, la Cluj și la Viena. A fost medic militar în armata austriacă, apoi în aceeași calitate de medic militar a însoțit corpul expediționar condus de efemerul împărat Maximilian în nefericita aventură a acestuia în Mexic.

După executarea lui Maximilian, a rămas un timp ca medic în serviciul Republicii Mexicane condusă de Benito Juarez. S-a reîntors în Transilvania unde a fost primit cu ostilitate, riscând chiar să fie condamnat ca “trădător”. Tracasat de Justiția austriacă, a intrat în serviciul armatei olandeze, ajungând până la gradul de general medic, după un îndelungat serviciu petrecut în colonii.

Și un prinț….

Este vorba despre George Bibescu (1833-1902), fiul fostului domnitor al Țării Românești (1843 –1848) Gheorghe Bibescu. Acesta a urmat liceul în Franța, după care a fost înscris la prestigioasa Școala militară de la Saint Cyr, devenind ofițer în armata franceză. În această calitate participă la campania franceză din Mexic. În cursul războiului, prințul Bibescu se dovedește un oștean viteaz, fiind dat de mai multe ori pe ordinul de zi al armatei.

Acestea s-au întâmplat după atacul de la Cumbres, bătălia de la Pueblo și șarja de la Teocaltice. E adevărat că nu era prea nobilă cauza pentru care lupta, dar fiind ofițer al armatei franceze înțelegea să-și facă datoria pe deplin. El izbutește să realizeze de asemenea și o retragere, fără pierderi, a trupelor. Isprăvile sale le povestește cu real talent atât într-o carte despre Mexic, cât și în volumul “Retragerea celor 5.000”, ambele scrise în limba franceză.

Cariera lui militară își urmează cursul, căci alături de unul din frații săi, și el absolvent al școlii de la Saint Cyr, participă la războiul din Algeria, pentru ca, în 1870, prin nesăbuința lui Napoleon al III-lea de a declara război Germaniei, să ajungă pe front la Sedan, unde Bismarck sfărâmă armata franceză. Dar și în prizonierat, la Koblenz, prințul își încurajează camarazii de arme, îi organizează și chiar obține eliberarea unora dintre ei.

Toate acestea au constituit subiecte de memorialistică, mult apreciate, și au dus la decorarea lui cu Legiunea de onoare, întâi cu gradul de cavaler, apoi cu cel de ofițer. După eliberare, s-a întors în România, unde, între alte funcții, a fost și Comisarul General al Pavilionului României în cadrul Expoziției Universale de la Paris, în 1889. Toate aceste informații foarte interesante, pot fi citite și pe piatra funerară a lui George Bibescu din parcul castelului Mogoșoaia.