Dotarea armatei române în al Doilea Război Mondial

Dotarea Armatei române la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial reprezenta, în linii mari, materializarea planului general de înzestrare, aprobat la 27 aprilie 1935 de către Consiliul Superior al Apărării Ţării. 

Planul de reînarmare fusese generat de studiile Marelui Stat Major din anul 1934, condus la acea dată de generalul de brigadă Ion Antonescu[1], studii ce indicau faptul că România nu putea mobiliza în eventualitatea unui război mai mult de 10 divizii complet echipate. Conform celor constatate, existentul în arme individuale acoperea necesarul pentru 31 de divizii;în puşti-mitraliere (13.240) – 20 de divizii;în mitraliere (13.587) – 22 de divizii;în tunuri de câmp – 22 de divizii;în obuziere (160) – 10 divizii. Cu materialul de artilerie grea se puteau constitui doar 2 divizioane de obuziere cal. 150 mm şi 4 divizioane de tunuri lungi, cal. 120 mm. Unica unitate de tancuri existentă avea în dotare 76 de tancuri uşoare, achiziţionate în anul 1919, cu mult sub necesarul de 7 batalioane stabilit. Aceeaşi situaţie era constatată şi în aviaţia militară ce dispunea la începutul aceluiaşi an de doar 9 avioane de recunoaştere, 101 de observaţie, 20 de legătură, 35 de vânătoare şi 39 de bombardament.

Planul, eşalonat pe zece ani, avea ca obiectiv iniţial dublarea numărului unităţilor ce puteau fi mobilizate, situaţie ce impunea, pentru trupele terestre, atât reechiparea marilor unităţi existente:22 de divizii de infanterie, 3 de cavalerie, 3 brigăzi de munte, cât şi înfiinţarea unei brigăzi motorizate. Acelaşi plan viza şi reînzestrarea unui număr de 9 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, o brigadă de cavalerie şi o brigadă de munte, unităţi aflate în rezerva armatei.

Ca modalităţi, reînarmarea României, demarată la jumătatea anilor ’30, a fost concepută a fi realizată prin modernizarea şi standardizarea dotării existente, prin utilizarea industriei naţionale de armament (existentă în stare embrionară), prin achiziţionarea de licenţe şi materializarea lor în ţară, precum şi importul elementelor ce nu puteau fi produse în ţară.

Pe plan intern:recalibrări, uniformizări, modernizări

Conform planului, primele măsuri au vizat unificarea calibrelor artileriei de câmp – cca 1.000 tunuri md. 1897, cal. 75 mm, Putilov md. 1902, cal. 76, 2 mm, Krupp md. 1904, 1912, cal. 75 mm, 96 n/A, cal. 77 mm, 100 obuziere uşoare Škoda, md. 1914, cal. 100 mm– şi de munte, dotată cu tunuri de munte Putilov md. 1909, cal. 76, 2, şi Schneider md. 1909, cal. 75 mm, Skoda md. 1915, cal 75 mmşi obuziere de munte Škoda, md. 1916, cal. 100 mm. Sarcina recalibrării a revenit în principal uzinelor Astra, care au produs cele peste 1.000 de ţevi necesare retubării diferitelor tunuri pentru aducerea tuturor la calibrul 75 mm, considerat ca fiind cel mai convenabil.

O altă decizie importantă a presupus înlocuirea a jumătate dintre tunurile de câmp cu mai puternicul obuzier cal. 100 mm. În acest sens, aceleaşi uzine au materializat acţiunea de modernizare a obuzierelor Škoda md. 1914, cal. 100 mmexistente în înzestrare care, aduse la ultimele standarde Škoda, au primit indicativul de obuziere md. 1914/34.

Una dintre principalele deficienţe ale armamentului de infanterie[2]existent în dotarea armatei la acel moment consta în marea lui diversitate de calibre şi, ca urmare, în dificultăţile legate de asigurarea muniţiei. Pentru eliminarea acestui neajuns s-a stabilit ca, o dată cu repararea pieselor, să se execute şi operaţiunea de uniformizare a calibrelor. Pentru armamentul de infanterie a fost adoptat calibrul 7, 92 mm, însă doar puştile şi carabinele cu repetiţie Mannlichermd. 1895şi mitralierele Schwarzlosemd. 1907/12au fost compatibile cu operaţiunea de recalibrare.

Pe plan extern:Cehoslovacia, principalul furnizor de armament

Reînarmarea României a fost legată în mare măsură de Cehoslovacia, a cărei industrie de armament a furnizat circa 70% din armamentul importat. Mai mult, s-a intenţionat asimilarea în producţie internă a armamentului cehoslovac de infanterie (puşti, puşti-mitraliere şi mitraliere) şi pieselor de artilerie divizionară, un rol important în această acţiune fiind atribuit uzinelor Copşa Mică-Cugir (CMC), puse la punct în anul 1938 cu asistenţa tehnică a specialiştilor de la Zbrojovka Brno.

Principalele comenzi de armament ale Armatei Române au fost dirijate către firmele Škodaşi Zbrojovkadin Cehoslovacia şi SchneiderdinFranţa.Conform contractelor, până la sfârşitul anului 1939, firma Škodaurma să livreze 125 de baterii (500 de piese) de obuziere de câmp md. 1930 şi md. 1934, cal. 100 mm, 45 de baterii (160 de piese) de obuziere md. 1934, cal. 150 mm, firma ZbrojovkadinBrno – 18.257 de puşti-mitraliere ZB, md. 1930, cal. 7, 92 mmşi 500.000 de puşti Vz 24[3](ZB md 1924), cal. 7, 92 mm, iarfirma Schneider –45 de baterii (160 de piese) de tunuri lungi md. 1936, cal. 105 mmşi 160 de tunuri a.t.md. 1936, cal. 47 mm. Tot în Franţa, în anii 1935-1938 au fost comandate la firma Brandtaruncătoare de mine, cal. 81, 4 mmşi cal. 60 mm.

Până în iunie 1941, Zbrojovkaau livrat circa 18.000 de puşti-mitraliere ZB md. 1930, iar uzinele CMC[4]-5.000, ceea ce asigura, la această categorie de armament, necesarul pentru întreaga armată. Deoarece, din varii motive, a fost abandonată ideea producţiei în ţară a mitralierelor şi puştilor cehoslovace, România a recurs la importuri şi unele improvizaţii. În iunie 1941 a fost importat un lot de 3.500 de mitraliere ZB md. 1937, ce reprezentau însă doar 70% din dotarea preconizată. Acoperirea deficitului s-a făcut cu cele 1.000 de mitraliere Schwarzlose md.1907/12recalibrate anterior pentru 7, 92 mm. O situaţie şi mai gravă o reprezentau livrările de puşti vz 24, doar 300.000, adică 30% din necesarul armatei. Ca urmare au fost menţinute în serviciu nu numai puştile Mannlicher md. 1895, recalibrate, ci şi armament atipic din punct de vedere al muniţiei, Mosin Nagant cal 7, 62 mmşi Berthier md. 1907/15, cal. 8 mm.

Uzinele Škodaau furnizat, până în anul 1940, 248 de obuziere uşoare cal. 100 mm, md. 1930 şi md. 1934, faţă de cele 630 comandate, necesarul fiind completat cu 252 de piese cumpărate din Germania în anii 1940-41. În ceea ce priveşte artileria grea, până în anul 1939, Skoda a livrat 180 de obuzieremd. 1934, cal. 150 mm, asigurând jumătate din necesarul artileriei motorizate pentru corpurile de armată.

Germania trimite în România armament polonez capturat în 1939

Al doilea furnizor de armament al României a fost Franţa, unde România a comandat, la Brandt, 125 de aruncătoare de mine cal. 60 mmşi 188 de aruncătoare cal. 81, 4 mm, la Schneider– 160 de tunuri a.t. md. 1936, cal. 47 mm, 180 de tunuri lungi md. 1936, cal. 105 mm, iar la Hotchkiss –200 de mitraliere a.a. cal. 13, 2 mmşi 300 de tunuri a.a. cal. 25 mm. Înfrângerea Franţei a întrerupt însă contractele după livrarea a doar 144 de tunuri Schneider md. 1936, cal. 105 mm, a 72 de tunuri a.a.Hotchkiss cal. 25 mm, restul comenzilor fiind însă onorate. Licenţa aruncătoarelor de mine franceze Brandta fost cumpărată de uzinele Voinapentru producţia a 160 de aruncătoare cal. 60 mmşi a 410 aruncătoare cal. 81, 4 mm, iar uzinele Concordiaau cumpărat licenţa pentru producţia a 140 de tunuri a.t.Schneider md. 1936, cal. 47 mm.

Pentru compensarea materialului francez nelivrat, Germania a dirijat spre România, în cadrul Pactului petrolului (Olwaffen Pakt), o parte din armamentul polonez capturat în campania din 1939:45 de tunuri Schneider md. 1913, cal 105 mm, 665 de tunuri a.t. Bofors cal. 37 mm, 54 de tunuri a.a. Bofors cal. 40 mmşi Oerlikon, cal. 20 mm, precum şi 80 de tunuri de câmp franceze md. 1897, cal.75 mm.În plus, Germania acordase, în 1938, fabricii Astralicenţa pentru construcţia a 360 de tunuri a.a. Rheinmetall cal. 37 mm, din care, până în mai 1940, au fost livrate la trupe 102 tunuri.

În septembrie 1940, Germania şi-a dat acordul pentru vânzarea a 300 de tunuri a.a. Gustloff, cal. 20 mm, din care primele au intrat în dotarea trupelor române în mai 1941. Tot Germania a livrat 545 de tunuri a.t. Böhler, md. 1935 cal. 47 mm, preluate de la Austria, acestea alăturându-se comenzii de 275 de tunuri (practic identice), sistem Breda md. 1935, cal 47 mm, lansate de Armata Română în Italia. Contribuţia britanică la înarmarea României a fost licenţa acordată în 1936 uzinelor Reşiţapentru producţia a 100 de tunuri a.a. Vickers/Reşiţa md. 1936/39, cal. 75 mm, tunuri ce au constituit, în iunie 1941, cele mai importante piese ale artileriei a.a. române.

Muniţia, realizată la fabricile din ţară

Majoritatea comenzilor pentru muniţie au fost lansate în ţară. Pentru muniţia de infanterie, cele mai importante comenzi au fost dirijate spre Pirotehnia Armateişi spre uzinele Copşa Mică-Cugir, pentru artilerie – la Reşiţa, Malaxa, Regia Autonomă a Intreprinderilor Miniere şi Metalurgice ale Statului din Ardeal, Concordia, Astra, Costinescu, Wolff, Lemaître, iar pentru aruncătoarele de mine – la Voina.

Tema centrală a planului de reînarmare al armatei române a fost achiziţionarea de blindate, care să suplinească cele 76 de tancuri uşoare F.T. 17, cu o valoare militară scăzută, dintre care, în anul 1937, doar 20 erau operaţionale. Primul pas a fost cumpărarea, în anul 1937, a licenţei pentru producerea, la uzinele Malaxa, a unui număr de 300 de şenilete Renault UE, model aflat în serviciul armatei franceze din anul 1931. Producţia a demarat în anul 1939 dar, după fabricarea a 126 de şenilete Malaxa tip UE, a foststopată din cauza întreruperii livrărilor de piese franceze în anul 1941. Şeniletele Malaxa tip UEau fost utilizate în Armata Română mai ales ca tractoare pentru tunurile a.t. Schneider cal. 47 mm, dar şi ca vehicule de aprovizionare sau pentru misiuni de cercetare.

În anul 1937, România a cumpărat din Cehoslovacia 35 de tancuri de 4, 5 t CKD AH-IV, înarmate cu mitraliere ZB md. 1937, care au fost introduse în dotarea cavaleriei sub indicativul R-1. În acelaşi an, 1937, au fost comandate, tot în Cehoslovacia, la Škoda, 126 de tancuri de 10, 5 t, Škoda S-II-a, înarmate cu tunuri cal. 37 mm şi mitraliere cal. 7, 92 mm. Tancurile Škoda S-II-a, cu indicativul R-2, au format Regimentul 1 Care de Luptă, care va deveni mai târziu principala forţă a Diviziei 1 Blindate române. În anul 1938, după eşuarea discuţiilor privind asamblarea în România a 200 de tancuri de infanterie Renault R-35, au fost împortate din Franţa 41 de tancuri Renault R-35. Intrate în ţară în 1939, ele au constituit materialul ce a dotat Regimentul 2 Care de Luptă, alături de alte 34 de tancuri poloneze, de acelaşi tip, preluate în septembrie 1939.

Avioane de concepţie proprie, la I.A.R. Braşov

Conform planului de reînarmare din 1935, un rol important a fost acordat dezvoltării industriei aeronautice româneşti, care a început în această perioadă fabricarea mai multor tipuri de avioane, accentul fiind pus pe aparatele militare de antrenament, recunoaştere, vânătoare şi bombardament. La Industria Aeronautică Română(I.A.R.), au fost fabricate, începând cu 1934 până în 1939, avioane de concepţie proprie:I.A.R. 14, 16, 37, 38, 39şi 80, iar pe baza licenţei obţinute de la societatea poloneză Panstwowo Zaklady Lotnicze(P.Z.L.), avioanele P.Z.L. 11Fşi 24 E.

La Societatea de Exploastări Tehnice(S.E.T.), cea de-a doua întreprindere ca mărime din România, au fost lansate comenzi pentru avioanele de recunoaştere S.E.T. 7 K, recunoaştere şi legătură S.E.T. 7 KBşi 7 KD, motoarele necesare fiind produse la I.A.R.

Alături de aceste tipuri, în dotarea aviaţiei române existau, în iunie 1941, o serie de avioane importate în perioada interbelică, când principalii furnizori au fost Franţa, Italia, Polonia şi Marea Britanie. La acestea s-au adăugat, începând cu anul 1937, şi avioane germane. Iniţial, acestea erau avioane de antrenament, apoi materialul german, pe măsura apropierii de momentul intrării României în război, a devenit tot mai divers.La sfârşitul anului 1939, în momentul în care cel de-Al Doilea Război Mondial era deja în desfăşurare, aviaţia militară română avea 276 de avioane de luptă:82 de avioane de recunoaştere şi observaţie (I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39);121 de avioane de vânătoare (P.Z.L. 11, Heinkel 112şi Hurricane), 34 de avioane de bombardament uşor (Potez 64şiBristol-Blenheim) şi 18 hidroavioane (Savoia).

În anul 1940, pe tipuri, avioanele aviaţiei militare erau I.A.R. 37, I.A.R. 38, I.A.R. 39(pentru observaţie), Hurricane, P.Z, L. 24, Heinkel 112, I.A.R. 80şiMesserschmitt Bf 109(pentru vânătoare), Karas, Savoia 79(pentru bombardament), CantşiSavoia 69(pentru hidroaviaţia de informaţie), Savoia 65(pentru hidroaviaţia de bombardament-torpiloare), Fleet 10 G, Fiesssler-Storckşi S.E.T.(pentru legătură), Junkers 52(pentru transport) şi R.D.W.(pentru aviaţia sanitară). În decurs de aproximativ un an, numărul avioanelor Forţelor Aeriene Regale Române a crescut de 5, 5 ori. Creşterea numerică a însemnat pentru aviaţia română şi intrarea în dotare a 15 tipuri noi de avioane, fapt care a dus la mărirea tipurilor de bază de la 11 la 23. În general, această creştere a însemnat şi o creştere calitativă, aviaţia română ajungând să dispună de categorii de aviaţie comparabile cu cele ale altor state.

Marina română, în prag de război

La 22 iunie 1941, Marina Regală Română avea cele două componente de bază, forţele fluviale şi cele maritime, dezvoltate relativ inegal. Prin intrarea în serviciu a monitoarelor Ardealul, Basarabia, Bucovina, obţinute de la Austro-Ungaria ca reparaţii de război – ce s-au adăugat monitoarelor Brătianu, Catargiu, Lahovary, Kogălniceanu– şi cumpărarea, în anul 1921, a 4 vedete (nr. 1-4) din Italia – ce s-au adăugat celor 8 vedete britanice, existente în dotare – Escadra de Dunăre a devenit, pentru două decenii, principala forţă fluvială din lume. În acelaşi timp a crescut şi forţa Diviziei de Mare prin intrarea în seviciu, în 1920, a distrugătoarelor Mărăşti(ex Nibbio) şi Mărăşeşti(ex Sparviero) – comandate înainte de Primul Război Mondial în Italia –, a distrugătoarelor Regele Ferdinandşi Regina Maria, în 1928-29, şi a celor 4 canoniere (Lepri, Stihi, Ghiculescu, Dumitrescu), achiziţionate din Franţa, ultimele trei rămânând în serviciu şi pe timpul războiului.

Ca reparaţii de război au fost primite din partea marinei austro-ungare şi 7 torpiloare, dintre care trei (Năluca, Sborul şi Smeul) vor rămâne în dotare şi între anii 1941-45. În anul 1926, România a comandat în Italia nava bază pentru submarine Constanţa, precum şi submarinul Delfinul, ce vor intra în serviciu în intervalul 1930-36. Începând cu anul 1937, marina militară urma să beneficieze de un program de înarmare ce prevedea un crucişător, 4 distrugătoare 3 submarine, 4 puitoare de mine şi 12 vedete torpiloare, programul s-a materializat însă parţial, marina situându-se, în planul de reînarmare al României, în urma armatei terestre şi aviaţiei.

 Ca urmare, până la intrarea război, marina română a primit în dotare doar nava-şcoală Mircea, construită în Germania, la şantierul Blohm und Voss, din Hamburg (1938), puitorul de mine Amiral Murgescu(1940), prima navă importantă construită la Galaţi, şi vedetele torpiloare tip Vosper, nr. 1-3, (Viforul, Vijelia şi Viscolul), importate din Marea Britanie. Începând cu anul 1937, toate monitoarele flotilei de Dunăre au fost modernizate în şantierele de la Galaţi, Basarabiaşi Bucovinafiind aproape reconstruite. În intervalul 1940-42, dotarea marinei militare s-a completat cu vedetele torpiloare tip Power, nr. 4-9 (Vedenia, Vântul, Vijelia, Viforul, Vârtejul, Vulcanul), construite în Olanda şi finalizate la Galaţi, precum şi cu două submarine, Rechinulşi Marsuinul, construite la Galaţi, în anul 1941, după licenţa olandeză/germană IA U-Boot.

NOTE

[1]Şeful Marelui Stat Major între 1 decembrie 1933-11 decembrie 1934

[2]La mijlocul anilor ’30 existau în dotare, la trupe sau în depozite, 11 modele de puşti, 5 de carabine, 5 de puşti mitraliere, 8 de mitraliere şi 8 modele de grenade

[3]Vz 24 constituiau o varianta mai scurtă a puştii sistem Mauser, Gewehr 98, cal. 7, 92 mm, realizată în Cehoslovacia, la firma Zbrojovka

[4]Contractul între partea română şi Zbrojovka Brno a fost încheiat la 26 iulie 1935