Armata a IV-a română și lupta pentru Stalingrad

Al Doilea Război Mondial a venit ca o surpriză pentru oamenii de rând și ca o plăcere planificată pentru anumite cercuri de putere. Exact ca în prima conflagrație mondială, toate calculele analiștilor militari au fost date peste cap și au rezultat interesante evoluții pe câmpurile de luptă și la nivel strategic. N-a existat vreun geniu care să anticipeze că se vor duce încleștări crâncene și sângeroase pentru un oarecare oraș de pe malul fluviului Volga, simbol al industrializării de tip comunist.

Se împlinesc opt decenii de la marea confruntare de pe malurile cursurilor de apă numite Don și Volga și încă mai sunt multe de scris despre încleștarea în care au fost prinse forțele celor două state totalitare ce dominau prin tancuri și aviație Europa. Adolf Hitler a dorit cu orice preț capturarea orașului Stalingrad, cel ce purta numele dictatorului sovietic, și un succes ar fi dus la prăbușirea moralului trupelor sovietice, cele ce suportaseră șocuri nimicitoare în anii 1941 și 1942. Totuși, nu erau suficiente divizii pentru acoperirea frontului vast și Berlinul a făcut apel la ajutorul aliaților pentru întărirea rândurilor și pentru asigurarea pe direcțiile de înaintare a superiorității de forțe.

Mareșalul Ion Antonescu a fost obligat din anul 1940 să colaboreze cu Germania pentru a putea să apere țara de agresiunea dinspre Prut și a avut multă încredere în prietenia celui ce dicta din Cancelaria Reich-ului. A fost de acord cu sprijinirea forțelor trimise spre Stalingrad și spre Caucaz. Au ajuns să fie trimise două armate pentru a acoperi flancurile trupelor de asalt și astfel militarii români au ajuns departe de țară în stepele bântuite de vântul nemilos și de excesele termice.

Ofensivă sovietică împotriva Armatei a III-a

Ostilitățile au decurs relativ bine până la 19 noiembrie 1942, dar atunci a început o ofensivă sovietică împotriva Armatei a III-a și aceasta a fost spulberată de masele de tancuri. Nici Armata a IV-a n-a rezistat pe aripa sudică a frontului. Au început apoi controverse istoriografice aprige despre cauzele înfrângerii forțelor germane și s-a dat vina pe românii care nu erau antrenați, disciplinați și nu aveau arme suficiente și de calitate. Cam așa a rămas imaginea militarilor români la Stalingrad în lucrările științifice și de popularizare.

Autorii uită să spună în cele mai multe cazuri că nici măcar n-a existat o armată română pe aripa de sud a frontului german. Au fost deplasate acolo opt divizii, una fiind subordonată comandamentului aliat. Armata a IV-a era compusă numai din șapte mari unități și era obligată să se apere pe un front de 270 km în linie dreaptă. Dacă se adaugă sinuozitățile tranșeelor, se ajungea la peste 300 km. Ar fi fost mai bine dacă i se spunea Armata de supraveghere pentru că nu era capabilă să asigure o apărare reală împotriva unui asalt masiv spre centrul dispozitivului defensiv.

Două mari unități erau formate din cavalerie și aceste trupe erau utile îndeosebi pentru acțiuni ce impuneau mobilitate și aveau un potențial scăzut în apărare. Teoretic, o astfel de divizie putea să formeze o linie de apărare cât de cât serioasă pe cel mult zece kilometri. Dacă aplicăm același potențial și celor de infanterie, trupele române erau suficiente pentru cel mult 80 km de front în care să existe linii de tranșee și fortificații de campanie.

Este greu de crezut că factorii de decizie n-au știut că militarii români nu dispun de protecția asigurată de barajele din sârmă ghimpată. Această armă simplă, un coșmar pentru orice infanterist, trebuia dispusă pe cel puțin șase rânduri de pari și să fie în raza de acțiune a armamentului ușor pentru a fi împiedicată acțiunea grupelor de geniști. Cum tancurile puteau să distrugă rețelele defensive din sârmă, ar fi fost necesare mine puternice care să spulbere șenilele din oțel. N-au fost disponibile și a fost posibilă străpungerea prin faptul că sovieticii și-au concentrat forțele în două zone ale frontului.

Comandamentul german cunoștea situația efectivelor și totuși s-a mers pe ideea că este o armată reală. Tot ce era mai bun se trimitea în Stalingrad și s-a lăsat aliatului român o misiune imposibilă. Se presupune că ofițerii germani stăteau bine la teoria militară, doar aveau studii înalte și tradiție în meseria armelor, dar au lăsat practic flancurile descoperite în fața unui adversar despre care se știa că are multe tancuri, inclusiv faimoasele T-34 ce puteau străbate terenuri grele și înfruntau cele mai aspre geruri. A fost normal să nu se poată rezista cu ceea ce nu se putea numi o oștire nici măcar în romanele eroice. Fanteziile celor ce priveau hărțile militare frumos colorate au dus la nimicirea marilor unități trimise în poziții prea departe de propriile baze de aprovizionare.

Dacă se merge până la a verifica numărul de militari existenți în sectorul sudic de front, se ajunge la concluzia că practic a fost vorba de o armată fantomă. Corpul VII armată dispunea de numai 15.555 de luptători de toate gradele, ceea ce corespundea cel mult cu o divizie de infanterie. Dacă ne raportăm la încadrarea teoretică din 1941, nici măcar cu atât nu se poate face o analiză.

Cavaleria avea mai puțini oameni în unitate, dar nici să riști viețile oamenilor prin dispunerea de trupe cu rândurile diminuate n-a fost o acțiune corectă și morală. Totuși, documentele militare indicau existența unui corp de armată și astfel se dădea impresia de forță pentru inducerea în eroare a comandamentului inamic. Se pare că metoda a funcționat din plin, dar a fost perfect înșelată conducerea germană.

Dotarea deficitară a armatei române

Armata a IV-a română a fost o improvizație care a servit autorităților de la București să demonstreze că ajută aliatul german, dar calculele din birourile călduțe au condamnat la înfrângere și la moarte oamenii din diviziile trimise fără armament greu să înfrunte viscolul și valurile de tancuri. Infanteria lipsită de mijloace motorizate poate să spere doar la o apărare eroică în care tunurile să reușească să oprească blindatele, mitralierele și aruncătoarele de mine putând să facă față infanteriei cu condiția să se folosească multă muniție.

Tunurile anticar existau, dar erau de calibrele 37 și 47 mm, ceea ce însemna că nu se putea spera decât la niște lovituri norocoase de la mică distanță și fix în părțile vulnerabile ale țintelor. Era greu de crezut că se putea atinge această situație ideală în condițiile în care sovieticii aveau montate pe mașini tunuri de calibrul 76,2 mm și puteau să deschidă focul de la peste o mie de metri cu proiectile înalt explozive. Nu aveau nevoie să facă această risipă de muniții prețioase și preferau să zdrobească armament și militari cu șenilele din oțel tăios pentru a distruge moralul inamicilor.

Se poate spune că posibilitățile armamentului modern favorizează o reducere a numărului de oameni necesari în prima linie și așa se explică rarefierea rândurilor apărătorilor români. În plus, unele sectoare erau acoperite de niște lacuri și militarii din sectoarele favorizate natural puteau fi deplasați spre punctele în care se intuia un proces sovietic de concentrare a forțelor. Problema era că armata română trimisă să acopere flancul nu avea suficiente efective luptătoare, regimentele de infanterie nefiind echivalente nici măcar cu un batalion complet. Omul nu mai contează în era mecanizării și armele fac totul. Surpriză!

Dotarea cu tehnică de luptă era sub orice critică din punct de vedere numeric. Artileria grea era asigurată numai în proporție de 68% și cea antitanc de calibru mic nici nu atingea 60%. Este interesant de observat că generalii germani n-au respectat principii militare simple ce spun clar că flancul trebuie protejat.

S-a scris că unii ofițeri superiori n-au fost de acord cu inițiativele Mareșalului Ion Antonescu și au trimis în prima linie divizii „ușoare” pentru a salva mai multe vieți de la pieire. Interesantă logică! Au fost unii condamnați la moarte pentru supraviețuirea altora. Jocurile din timp de război sunt pline de cruzime.

S-a scris foarte mult despre faptul că Wehrmacht-ul era o perfectă mașină de război și că dispunea de armament perfecționat cu mult peste ceea ce aveau în dotare principalii inamici. Aceasta este imaginea istoricilor de astăzi și pasionații de istorie militară o rostogolesc pe rețelele de socializare și în alte pagini frumos colorate ale mediului virtual. Realitatea crudă din tranșeele de la Stalingrad era că militarii germani foloseau mitralierele Maxim de captură și că potențialul ofensiv le era asigurat numai prin faptul că trupele române au primit drept misiune acoperirea unor vaste linii de front.