Ați auzit de Nalcik? E localitatea cea mai depărtată cucerită de Armata Română în Războiul din Est, contra Rusiei sovietice

Campania din Est numără multe cuceriri de localități renumite: Odesa, Sevastopol, Rostov, Simferopol, Harkov. Nici una nu mi se pare însă de semnificația cuceririi orașului Nalcik, din Caucaz. Potrivit datelor de azi, Nalcik e perla Caucazului de azi. Administrativ e capitala Republicii Cabardino-Balcară, subiect al Federației Ruse.

Dintre orașele rusești, Nalcik e unul care se bucură de bunăvoința ghidurilor, pentru că e o stațiune balneoclimaterică, pentru că de aici se vede legendarul Elbrus, dar mai ales pentru că e în Caucaz, teritoriu sălbatic, mai aparte nu doar în Rusia, dar și în lume. Nu de asta am ales Nalcikul drept cucerirea cea mai interesantă a Armatei Române în Campania din Est. Nalcikul a fost cucerit de Divizia 2 Munte, singura mare unitate care mai acționa pe teren după dezastrul de la Stalingrad. După lupte sîngeroase, duse timp de patru zile (25-29 octombrie 1942), Nalcikul a fost cucerit și apoi predat nemților. Primarul orașului i-a dat generalului Ion Dumitrache, comandantul Diviziei, o casetă de bronz și o sarică, drept mulțumire pentru omenia românilor. (Ce îi vor fi făcut rușii după plecarea românilor și nemților din Caucaz?) Considerînd că forțarea rîului Baksan a făcut partea din Operațiunea Nalcik, consemnăm din lucrarea de referință Armata română în război (1941-1945), publicată de Alexandru Duțu la Editura Enciclopedică în 2016, că Divizia, condusă de generalul de brigadă (promovat după Nalcik la gradul de general de divizie) Ion Dumitrache, a pierdut 820 de militari (157 morți, 647 răniți și 116 dispăruți). Printre cei uciși se numără și locotenent colonel Gheorghe Cugleș, comandantul Batalionului 10 Vînători de munte. A fost înmormîntat în Parcul Orașului, duminică 6 decembrie 1942, după ce trupul său a fost recuperat prin luptă de oamenii Batalionului, în Nalcik. Mă întreb: Ce s-o fi ales de mormîntul locotenent colonelului? Mai există el în Nalcik? Gheorghe Cugleș o fi avînd urmași? Știu aceștia unde e mormîntul eroului?

Nici pentru jertfa românească, expresie a vitejiei celei mai tari Arme a României dinainte de 23 august 1944, un fel de trupe Seal, nu mă opresc asupra Nalcikului, ci pentru altceva, care ține de fabulosul realității. Nalcik este punctul cel mai depărtat de granițele românești atins de Armata română în Războiul din Est și de Armata română vreodată ( vezi foto). Orașul pare mitic celor din România, prin depărtările în care se află, prin situarea în ținuturile caucaziene, cu regulile de viață dominate de pumnalul care trebuie să fie totdeauna la brîu, cu viața de clan, dar mai ales cu mîndria mai mult decît siciliană a locuitorilor. Prin Divizia 2 Munte, Armata română a atins punctul maxim al cuceririlor prin luptă, începute după Trecerea Prutului și continuate după Trecerea Nistrului, a Bugului, a Niprului, a Baksanului. Pînă la capătul acestui drum, străbătut de Divizia 2 Munte, se află momente de glorioasă istorie, azi uitate dinadins, despre care nimeni nu scrie și nu vorbește, de parcă Armata română nu s-ar fi luptat pur și simplu, ci ar fi cucerit fără să tragă un foc de armă, după care ar fi jefuit, violat și ucis tot ce a întîlnit în cale: Hotin, Kapusteani, Nipru, Malaia Belozerka (la nord de Marea de Azov).

Reintrodusă în luptă la 23 iulie 1942, la Rostov, în subordinea Armatei germane, Divizia, alcătuită din peste 15000 de militari, străbate Caucazul pînă la Alagir (70 de kilometri distanță de Nalcik), după care se retrage prin luptă, pas cu pas, pînă în capul de pod Kuban, împreună cu Armata germană, obligată la asta de Dezastrul de la Stalingrad. Istoricii militari notează că după cucerirea orașului Nalcik, ca urmare a unei operațiuni românești, Divizia 2 Munte ajunsese la capătul puterilor,: După luni de lupte în Caucaz, în condiții de o rară dificultate, rămăsese cu jumătate din dispozitiv. Pierduse 2327 de militari, dintre care aproape 200 de ofițeri și subofițeri. Nemții refuză să renunțe la ea, astfel că această unitate, deși slăbită e obligată să rămînă pe front până la 20 martie 1943, în condițiile infernale ale retragerii prin luptă și ale ținerii cu orice preț a capului de pod Kuban. 

De ce mă interesează Nalcikul mai mult decît toate momentele răsunătoare din Campania din Est? Pentru că e punctul culminant al înaintării noastre în nesfîrșitul rusesc. De la Nalcik, deși ajunge pînă la Alagir, la 70 de kilometri, Divizia trece în apărare. Pe 31 decembrie 1942, începe retragerea spre Vest. Și se tot merge înapoi, nemți și români, pînă se ajunge la Nistru și apoi la Prut (26 martie 1944). De la Trecerea Prutului (2 iulie 1941) pînă la Nalcik (31 decembrie 1942) s-a tot înaintat. Ca să se ajungă la Nalcik și în împrejurimi a fost nevoie de 17 luni. Ca să se ajungă înapoi, de la Nalcik pînă la Prut a fost nevoie de 15 luni. 

Despre Cucerirea Nalcikului sînt multe documente. Volumul De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, din seria de amintiri ale veteranilor, intitulată Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, conține rememorări ale crîncenelor lupte din capitala Caucazului. Un document prețios îl reprezintă rememorările lui Dumitru Teodorescu, sublocotenent în Batalionul Ioan Buteanu din cadrul Diviziei 2 Munte, apărute în 2013 sub titlul Mîndria Vînătorului de Munte. Din „Sentinela” am reprodus fotografii, documente și articole dedicate acestei Bătălii, ca și campaniei din Caucaz în general. 

Infernul de la Nalcik (25-28 octombrie)

Divizia 2 munte a primit, la 19 octombrie 1942, misiunea să treacă la o „ofensivă locală” pentru cucerirea Nalcikului, important centru de comunicaţii care flanca acţiunile forţelor principale germane spre Caucazul de Sud. Comandantul marii unităţi a hotărît, într-o primă etapă, să forţeze rîul Bakssan şi să realizeze un cap de pod în dreptul satului Kisburun, iar în etapa a doua să îndrepte majoritatea forţelor asupra Nalcikului. Gruparea de atac a fost compusă din Grupul 4 vînători munte (lt. col. Cârlan Vasile) şi Grupul 5 vînători de munte (lt. col. Gugleş Gheorghe). Ca rezervă, au fost destinate batalioanele 7 şi 10 vînători de munte şi Escadronul 2 vînători călări. Atacul a început la 25 octombrie 1942, la orele 8,00, fiind precedat de o puternică pregătire de artilerie şi de aviaţie. 

Cu toate acestea, inamicul a opus o rezistenţă disperată. Printr-o comportare exemplară unităţile diviziei au reuşit să forţeze rîurile Bakssan şi Tşegern şi să atingă periferiile oraşului. Dar cu aceasta victoria nu era asigurată. Între 27 şi 28 octombrie batalioanele române de vînători de munte au fost obligate să ducă acţiuni energice în interiorul localităţii unde, potrivit Jurnalului de Operaţii al Diviziei 2 munte: 

   „Fiecare casă este pusă în stare de apărare. Prin fiecare geam sau perete este scoasă ţeava unei arme. Blocurile mari şi grupurile de case constituie adevărate centre de rezistenţă. Străzile sunt baricadate cu obstacole contra infanteriei şi tancurilor. La fiecare încrucişare de străzi sau piaţă publică sunt cazemate de beton cu posibilităţi de tragere în mai multe direcţii în lungul străzilor şi cu şanţuri adînci de comunicaţie. În grădinile caselor şi în parcuri lucrări de campanie completează pe acelea de fortificaţie permanentă. Înălţimile care domină oraşul de pe malul de sud al pîrîului Nalcik sunt împînzite de artilerie şi branduri inamice”. 

Deşi crîncenă, înfruntarea de la Nalcik s-a încheiat ca una din cele mai mari victorii tactice obţinute de trupele române în luptele din Caucaz. Pe parcursul ei divizia a capturat 3079 de prizoneri, o mare cantitate de armament şi material de război. ” ( Antonescu- Hitler, Caucazul și Crimeea de Jipa Rotaru, Leonida Moise, Vladimir Zodian, Teofil Oroian, editura Paideea, București, 1998). 

„Fiecare casă, fiecare geam, erau puse în stare de apărare”

General de brigadă ( r) Ion Mirescu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu, pe frontlocotent, comandant de companie în Batalionul 8 Vînători de munte, Divizia 2 Munte, își amintește: 

   „S-a pornit la atac în dimineaţa zilei de 25 octombrie 1942, după o formidabilă pregătire de artilerie şi bombardament de aviaţie. Duseserăm pînă atunci multe lupte grele, însă încleştările de la Nalcik îmi vor rămîne în memorie ca simbol al dinamismului falnicilor noştri vînători de munte în acţiunile ofensive din munţi. Dîrzenia luptelor a fost determinată atît de rezistenţele extrem de îndîrjite pe care ni le opuneau trupele sovietice, cît şi de puternicul sistem fortificat în care luptam. 

Chiar şi în oraş, fiecare casă, fiecare geam, erau puse în stare de apărare. În grădini şi în parcuri existau lucrări de fortificaţii permanente şi provizorii. Străzile erau baricadate, iar pe înălţimile care dominau oraşul fuseseră amplasate tunuri de calibre diferite şi aruncătoare de mine. 

Toate acestea au făcut ca zona de luptă să devină în scurt timp un adevărat infern, un infern în care şi-au pierdut viaţa, au fost răniţi sau daţi dispăruţi peste 800 de militari români. Aprigi în lupta cu forţele inamice, ostaşii noştri au manifestat însă omenie faţă de populaţia civilă, fapt recunoscut de însuşi primarul oraşului, care a mulţumit comandantului, general de brigadă Ion Dumitrache şi i-a dăruit drept recunoştinţă, o casetă de bronz şi o sarică de lînă neagră aşa cum purtau localnicii.” (Veteranii pe drumul onoarei și jertfei. De la Stalingrad la Bătălia Moldovei, editura Vasile Cârlova, București, 1997) 

„Nu ştiam în orice clipă de unde anume se trăgea”

Căpitan ( r) Ioan Trifu, pe front, locotenent ( r), comandant de pluton și companie în Batalionul 10 Vînători de munte își amintește:

   „La trecerea peste rîul Baksan, în dreptul localităţii Malka şi a cotei 910, am dus lupte extrem de grele, inamicul reacţionînd prin contraatacuri violente, la care au luat parte şi elevi ai unei şcoli militare din Nalcik. În luptele pentru această localitate, rezistenţele au fost foarte mari. Fiecare casă era o fortăreaţă, iar la intersecţii, cazemate. Tunurile de asalt germane se apropiau de obiectiv (cazemate sau case) pînă la distanţa de 30-50 m şi trăgeau cu proiectile cu explozie întîrziată. Nu ştiam în orice clipă de unde anume se trăgea. Se aruncau şi grenade peste case. Deduceam că se trage din cutare sau cutare colţ de casă şi cînd ajungeam acolo nu mai era nimeni, se retrăgeau inamicii prin şanţuri de comunicaţie sau chiar subterane. 

În cele din urmă oraşul a fost ocupat, cu pierderi însemnate şi de o parte şi de alta. Aproape fără nici un răgaz ne-am continuat înaintarea, inamicul opunînd o dîrză rezistenţă; el dispunea de mulţi oameni, echipaţi bine, chiar şi cu bocanci americani. De altfel, în oraşul Nalcik am capturat şi autocamioane de aceeaşi provenienţă.” ( Op. cit) 

Din „Sentinela”, revistă săptămînală pentru ostași: 

Recunoştinţa Patriei pentru învingătorii de la Nalcic

   Ordin de zi nr. 34 

    După lupte crîncene, duse cu înverşunare între 25 Octombrie şi 3 Noiembrie, Divizia 2 Munte, puternic sprijinită de forţe aeriene germane, a izbutit să rupă frontul inamic de pe rîul Baksan.

    A cucerit apoi, prin lupte corp la corp, numeroase localităţi, dîrz apărate de trupele sovietice şi a pătruns în oraşul fortificat Naltschik, de la poalele munţilor Caucazului, pe care a pus stăpînire prin lupte grele de stradă.

    Continuînd cu hotărîre urmărirea spre Ordjonikidze, vitejii ostaşi ai acestei Divizii de Munte au zdrobit ultimele încercări de rezistenţă ale inamicului, aruncîndu-i resturile înfrînte şi dezorganizate în munţi şi capturîndu-i mii de prizonieri şi un bogat material de război. 

    Pentru minunatele fapte de arme şi frumoasa victorie a vînătorilor de munte în „Bătălia de la Naltschik”, care va rămîne în istoria marilor noastre izbîndzi, trimit Generalului Dumitrache, ofiţerilor şi ostaşilor acestei divizii glorioase, mulţumirile Majestăţii Sale Regelui şi recunoştinţa Patriei, şi mă înclin cu adîncă reculegere în faţa eroilor căzuţi în luptă pentru înfrîngerea duşmanului nostru de totdeauna. 

   Antonescu, 

    Mareşal al României şi Conducătorul Statului

    Dat la Bucureşti, la Noiembrie 1942

Învingătorii de la Nalcik

   Zilele trecute comunicatul cartierului general al Fuehrerului a anunţat o nouă şi răsunătoare izbîndă a oştirilor române pe frontul Caucazului. Puternica fortăreaţă Nalcik, cheia regiunilor petrolifere dinspre Grosnîi, a căzut după grele zile de luptă în mîinile vînătorilor de munte români. 

   Posturile de radio germane şi presa aliată au subliniat această nouă victorie românească, iar sufletele noastre au tresărit încă o dată de mîndrie şi nădejde, încredinţaţi fiind că fiecare faptă de arme săvîrşită în răsărit pune o nouă piatră la temelia aspiraţiilor naţionale. 

   În cartea de aur a acestui război, bogat în izbînzi, dragii noştri şoimani de munte au înscris o nouă pagină de glorie. 

   Acolo unde numai vulturii cerului pătrund, în piscurile înzăpezite ale Caucazului, ostaşii români şi germani se caţără la înălţimi de cîteva mii de metri, smulgînd poziţiile din mîinile blestemate ale păgînilor şi croindu-şi drum către Sud, către victoria definitivă. 

   În cruciada aceasta a Statelor europene contra sălbăticiei asiatice, nu este zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu se vorbească de ajutorul preţios al Românilor, de virtuţile războinice şi eroismul nostru, care a minunat lumea. În cursul celor 16 luni de luptă antibolşevică, unităţile româneşti s-au purtat în mod exemplar, permiţînd înaltului comandament german să obţină rezultatele aşteptate pe frontul sovietic. 

   Pe Don, la Stalingrad, în Caucaz, infanteria, cavaleria, artileria şi aviaţia română săvîrşesc în fiecare zi fapte de arme care înalţă eroismul soldatului român în lumea minunată a legendelor. 

    Victoria de la Nalcik face încă odată dovada capacităţii de conducere a ofiţerilor şi puterii de luptă şi jertfă a ostaşilor români. Cunoaştem acum pe bolşevici şi ştim cu cîtă înverşunare îşi apără ei localităţile întărite. Săptămîni întregi neînfricaţii vînători de munte şi-au urmărit ţinta cu dîrzenie, trecînd peste prăpăstii şi ape, smulgînd cazemate betonate şi cupole ascunse în munţi, pînă cînd încercuirea în jurul oraşului Nalcik a fost înfăptuită. Ca de obicei s-au dat şi lupte de stradă, cucerindu-se casă cu casă, stradă cu stradă. Către seara zilei de 28 Octombrie, ostaşii români, înfierbîntaţi de avîntul biruinţei, au ajuns în stăpînirea cetăţii Nalcik, capturînd mii de prizonieri şi un bogat material de război. 

    La această nouă izbîndă, Neamul întreg ia parte şi trimite bravilor flăcăi români tot prinosul de dragoste şi recunoştinţă. 

    Datorită jertfelor făcute astăzi, România se va găsi mîine puternică şi respectată în noua ordine europeană, adăpostind între hotarele fireşti toţi fraţii de acelaşi sînge. 

    Valerian

    Oraşul Nalcik, „Perla Caucazului” a fost cucerit de vînătorii de munte români. Cu toată opunerea înverşunată a bolşevicilor, cu toate barajele şi baricadele de pe străzi, vitejii noştri ostaşi au pus stăpînire pe această importantă localitate, deschizînd drumul spre ţinuturile petrolifere.

    Această nouă izbîndă românească ne umple sufletele de bucurie, dovedind că dorobanţii români, pe care îi aclamă lumea, merg şi în Caucaz din victorie în victorie, luptînd alături de camarazii germani la distrugerea definitivă a bolşevismului. Trăiască viteaza Armată Română! 

    „Sentinela”

Pe culmile Caucazului 

   Legenda spune că Prometeu, eroul din vechime care furase focul din cer ca să-l dăruiască muritorilor, a fost pedepsit de zei pentru marea lui îndrăzneală. El fu înlănţuit, undeva, în Caucaz, pe stînca cea mai înaltă, iar doi vulturi veneau în fiecare zi să-l ciugulească. A stat eroul nostru mulţi ani surghiunit pe creştetul de munte, pînă ce într-o zi un alt viteaz s-a urcat sus şi l-a eliberat. 

   Ne-a venit în minte această poveste, citind ultimele comunicate germane de unde se vede că ostaşii români, împreună cu soldaţii germani, cuceresc zilnic noi poziţii în Caucaz. 

   Asemenea lui Prometeu, Caucazul se află astăzi înlănţuit în robia bolşevică, iar ostaşii Crucii luptă să-l scape de urgia păgînilor. Nici o piedică nu poate stăvili avîntul bravilor luptători, trimişi de la Dumnezeu să salveze omenirea de cel mai cumplit blestem al veacului nostru. 

    Se sperie gîndul cînd citeşti că vîrful Elbruz din Caucaz are aproape şase mii de metri înălţime, iar flăcăii noştri s-au căţărat cu uşurinţă şi au pus piciorul acolo, unde pe vremuri va fi fost răstignit aducătorul focului din cer. 

    De la Tuapse, portul Mării Negre şi pînă la Marea Caspică, prin zăpada ce acoperă munţii Caucazului şi drumurile ce trec prin văile lor, luptele se dau fără încetare şi cu toată înverşunarea blestemaţilor, frontul înaintează metodic, iar hoardele bolșevice se găsesc din ce în ce mai izolate. 

    Din declaraţiile prizonierilor reiese că bolşevicii duc lipsă de provizii şi dau năvală asupra satelor, jefuind pe locuitorii paşnici de tot ce găsesc. Din această cauză, aproape toate popoarele caucaziene au trecut de partea „Axei”. 

    Acolo, pe culmea Caucazului, ostaşul român, cu nervii de oţel, luptă fără răgaz, conducînd tirul mitralierei cu aceiaşi siguranţă cu care pe ogor mînuieşte coarnele plugului. El ştie că izbînda din Caucaz este strîns legată de înălţarea României de mîine şi de aceea el pune tot avîntul în faptele de arme, aşa cum punea altădată toată nădejdea în grîul semănat pe ogor. Şi viitorul nu va întîrzia să aducă roade din pămîntul muncit cu temei.

   După terminarea războiului, cuceritorii Caucazului vor avea ce povesti copiilor şi nepoţilor, iar poeţii vor cînta isprăvile lor ca pe ale eroilor legendari. Ne vor ferici urmaşii că am avut norocul să trăim aceste vremuri de mare eroism, iar veacuri după veacuri istoria lumii va pomeni despre victoriile din răsărit, purtînd faima numelui de român peste ţări şi mări. 

   Valerian