Apropierea Ungariei revizioniste de Germania în perioada interbelică
Imediat după înfrângerea regimului bolșevic de la Budapesta de către energica acțiune a Armatei Române, noul lider al Ungariei, amiralul fără flotă și regentul fără regat, Miklós Horthy, a indicat fără ezitare linia directoare a politicii externe maghiare: „Inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenții teritoriale sunt împotriva ei și pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine”.
În anii interbelici, Ungaria a promovat o politică revizionistă, considerând Regatul României Mari, înfăptuit prin voința națiunii înainte de recunoașterea sa prin tratatele de pace, drept o „creație artificială”, o „plăsmuire monstruoasă” a Versailles-ului și a Trianonului. Niciun efort n-a fost cruțat, niciun ban economisit, pentru a stimula și stipendia acțiunile potrivnice țării noastre, atât în exteriorul, cât și în interiorul României.
Din păcate, propaganda revizionistă maghiară, extrem de activă și de agresivă, a prins în străinătate și pe fondul lipsei de reacție a României. Mulțumindu-se cu faptul că adevărul istoric în privința Transilvaniei e de partea noastră, factorii de decizie de la București s-au obosit prea puțin ca să facă cunoscut acest adevăr și în rândul opiniei publice din străinătate.
Mai ales în Marea Britanie, propaganda maghiară a avut un sprijin extrem de important, datorită lordului Rothermere, fervent susținător al pretențiilor ungurești, proprietar al vestitelor ziare „Daily Mail” și „Daily Mirror”, în primul dintre ele publicând și celebrul articol al cărui titlu ne scutește de orice comentarii: „Hungary’s place under the sun” (Locul Ungariei sub soare – n.n.).
În urma acestui articol, exaltarea în Ungaria a depășit orice imaginație. Fiului lordului Rothermere i s-a propus să devină regele Ungariei, iar celebrul romancier maghiar Ferenc Herczeg s-a întrecut pe sine însuși afirmând că „de când a inventat Gutenberg tiparul, nicio scriere nu a avut asemenea efect asupra inimilor omenești cum au avut articolele lui Rothermere despre Ungaria”. Toată această euforie nestrunită arăta doar cât de șocată, de frustrată și de îndurerată era societatea maghiară la aproape zece ani de la Trianon.
Apropierea Ungariei revizioniste de Germania nazistă
Este însă adevărat că, în plan oficial, nici Anglia și nici Franța n-au marșat la pretențiile revizioniste ale Ungariei. Soarta însă a surâs Budapestei odată cu venirea la putere a lui Hitler în Germania, la 30 ianuarie 1933. Primul șef de guvern care s-a grăbit la Berlin să-și prezinte omagiile noului cancelar a fost – nu întâmplător – prim-ministrul ungar, Gömbös Gyula, ale cărui vechi legături cu naziștii germani erau de notorietate. Evident, a fost primit cu multă bunăvoință de către Hitler și acoliții săi.
De altfel, colaborarea strânsă cu Germania hitleristă a devenit principala, dacă nu cumva unica linie permanentă în politica externă a Ungariei horthyste din 1933 și până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945. Din punct de vedere politic, era absolut logic ca cele două țări, ambele nemulțumite de rezultatul Primului Război Mondial și de deciziile Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1920, să se regăsească pe o poziție comună.
În septembrie 1935, cu ocazia unei noi vizite făcute la Berlin, Gömbös Gyula a ajuns la o înțelegere cu Hitler ca planurile revizioniste ale Ungariei să fie realizate în conformitate cu planurile de expansiune ale Germaniei. „Încă de pe atunci Gömbös a aprobat Anschluss-ul (anexarea Austriei – n.n.) în numele guvernului maghiar și a făcut promisiunea că pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste vor fi canalizate, așa cum cereau interesele de moment ale Reichului, în primul rând împotriva Cehoslovaciei” (Aurică Simion).
Asta, evident, nu a însemnat că Ungaria și-a atenuat acțiunile de destabilizare a României. De exemplu, instituțiile de învățământ superior au primit ordin de la Budapesta să-și intensifice propaganda iredentistă prin lectoratele ungare de pe lângă universitățile din Londra, Viena, Roma, Helsinki, Amsterdam, Berlin, Stockholm, Ankara, New York și Florența, precum și prin institutele ungare din Berlin, Sofia, New York, Nisa etc. Totodată, pe teritoriul României au fost înființate și finanțate, prin intermediul Legației maghiare de la București, o serie de organizații iredentiste, șovine și subversive.
La loc de nedorită cinste se afla sinistra „Rongyos Gárda” (Garda zdrențăroșilor), ai cărei membri erau recrutați dintre elementele cele mai radicale ale populației maghiare din Ardeal, având misiunea de a executa acte de sabotaj, în principal aruncarea în aer a căilor ferate și a șoselelor care traversau Carpații, făcând legătura între Vechiul Regat și Transilvania. Toate aceste elemente iredentiste și teroriste se aflau în directa coordonare a statului-major al armatei ungare. Siguranța și Poliția română au identificat asemenea nuclee și depozite de armament la Cluj, Zalău, Sibiu, Târgu-Mureș, Miercurea Ciuc etc.
În plan politic exista la Budapesta un așa-zis guvern al Ardealului, camuflat sub aparența unei secții de propagandă aflată în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri. Guvernul-fantomă era condus de către Pataki Kálmán, oficial subsecretar de stat, secondat de Pap Jozef, fost prefect de Cluj, și de Stokinger István, fost deputat în Parlamentul României, emigrat în Ungaria, de unde conducea o aprigă propagandă antiromânească prin nenumărate publicații.
Pe plan internațional, nori negri se așterneau pe cerul politicii externe românești. Fidel alianțelor sale din timpul Primului Război Mondial cu Franța și Anglia, precum și angajamentelor asumate în cadrul Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice, Bucureștiul nu putea decât să privească cu îngrijorare și cu neputință politica de conciliere a guvernelor de la Londra și Paris față de Germania. Lovitura de moarte pentru politica de securitate colectivă și de menținere a sistemului versaillez a survenit pe 7 martie 1936, odată cu remilitarizarea Renaniei de către Hitler.
„Remilitarizarea Renaniei a modificat situația strategică de pe continent: Reichul și-a asigurat securitatea Ruhrului și o poziție avantajoasă, în cazul unui conflict cu Franța (Strasbourgul a ajuns sub bătaia tunurilor germane), iar Franța a pierdut accesul liber în adâncimea teritoriului german, ceea ce făcea dificilă, dacă nu imposibilă, intervenția ei în beneficiul aliaților din Est” (Florin Constantiniu).
Nu întâmplător, Nicolae Titulescu, promotorul politicii de alianță cu Franța și Anglia, este îndepărtat din funcția de ministru de Externe în august 1936. După cum nu întâmplător, în ziua acordului de la München (30 septembrie 1938), când puterile occidentale sacrifică Cehoslovacia poftelor lui Hitler, Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei la București, telegrafiază la Berlin că mareșalul Curții regale, Șerban Flondor, îl vizitase pentru a-i transmite „dorința regelui Carol de a stabili relații mai strânse cu Germania”.
România începea să facă o politică de frică, nu din interes sau sentiment. Doar că Hitler era un politician prea versat pentru a putea fi păcălit de schimbările bruște de atitudine ale Bucureștiului. Deși personal n-avea o părere prea bună despre unguri (ca și Stalin, de altfel), atât timp cât obiectivul comun al celor două state era revizuirea tratatelor de pace de la Versailles, era dispus să-i sprijine.
Acest text este un fragment din articolul „Cum a pierdut România Ardealul de nord?”, publicat în numărul 223 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.
