Agricultura din perioada comunistă: Un exemplu clar de ineficiență economică

Perioada domniei lui Nicolae Ceaușescu (1965 – 1989) este lăudată de unii analiști și de mulțime pentru realizările din diferite domenii, România socialistă fiind un stat mândru și înfloritor. Orice român de pe stradă știe și este convins că înainte de 1989 era o agricultură avansată, întemeiată pe cele mai recente cuceriri ale științei. Era un adevărat grânar al Europei și se putea hrăni o populație de 80 de milioane de locuitori.

Comunismul a făcut mult bine poporului român, dar totul a fost distrus după evenimentele sângeroase din decembrie 1989 de către cei ce l-au ucis pe Nicolae Ceaușescu, cel ce este de multe ori considerat un adevărat patriot. Aceste credințe populare sunt adânc imprimate în creierul mulțimilor și se repetă cu o tărie mistică doar câteva idei, ceea ce înseamnă că aparatul de propagandă a funcționat din plin în anii regimului de tristă amintire.

Anuarul statistic al statului comunist vine să prezinte datele oficiale, acceptate de regim, și situația este complet diferită. România era un interesant cultivator de cereale și producția înregistrată în anul 1984 a fost de 23.578.500 t, echivalentul unei tone pentru fiecare cetățean al patriei socialiste. Teoretic, era mult mai mult decât necesarul pentru alimentație și pentru însămânțări, deci n-ar fi fost nevoie de introducerea cartelelor alimentare. Un alt aspect este mult mai interesant. Țăranii produceau în gospodăriile personale lăsate de stat 2.898.300 t de cereale, ceea ce însemna 12,29% din cantitatea totală. Era un record dacă se ține cont de faptul că statul comunist luase cea mai mare parte a uneltelor în timpul colectivizării. Totuși, era puțin în raport cu întreaga cantitate existentă în țară și se poate spune că agricultura

socialistă era o formă evoluată de organizare a muncii câmpului. Partea interesantă abia acum vine. Țăranii cooperatori recoltau de pe terenurile lăsate de stat în cadru colectiv 14.226.500 t de cereale, ceea ce echivala cu 60,33% din producția țării. Totalul producției de cereale de pe terenurile necolectivizate și ale cooperativelor ajungea la 17.124.800 t și la un procent de 72,62%. Dacă se adaugă și recoltele de pe terenurile scăpate încă de mâna lungă și sângeroasă a birocrației roșii, se ajunge la un total de 18.371.400 t sau 77,91%. Este mai mult decât evident că proprietatea privată putea să ofere o agricultură mai performantă dacă s-ar fi reușit realizarea unei colaborări între stat și țărani. Așa se și explică faptul că regimul Dej și apoi cel al lui Nicolae Ceaușescu n-a aplicat sistemul fermelor de stat pe toate terenurile agricole.

Omul care muncește pentru propria familie este mult mai interesant de obținerea de recolte bune în raport cu cel ce este un simplu salariat pe moșia statului dictatorial. Dacă se ține cont de modul în care se făcea plata în mediul rural, se poate discuta despre existența unor sclavi moderni. Autoritățile au fost interesate să aplice atunci principiul armatelor agricole, drag propagandei comuniste încă din opera lui Karl Marx, și astfel au apărut detașamentele de elevi, studenți, militari și muncitori trimiși pe ogoare să strângă recoltele prin metode similare celor din Antichitate. Combinele, cu care regimul comunist se lăuda în emisiunile televizate, erau lăsate să ruginească prin curțile fermelor de stat în numele economiei de combustibil. Reducerea costurilor în agricultură însemna practic o întoarcere la tehnicile arhaice și la politicile obtuze din trecut. Sclavii ideologici erau mult mai interesanți pentru regimul ce promitea o epocă de fericire universală într-un viitor îndepărtat.

Sătenii au ajuns să hrănească rudele și cunoștințele din mediul urban și chiar să ofere produse în piețe. Autoritățile au profitat de existența acestei rezerve de alimente și au impus cote în schimbul unor mărfuri oferite de industrie.

Autoritățile de la București au preferat să ducă un dur război pentru înfrângerea populației rurale, conflictul numit colectivizare fiind deosebit de sângeros în perioada 1949 – 1962. Partidul unic respecta și o altă indicație superioară: să nu fie date mijloace de producție țăranilor. Era o teză absolut normală pentru că sătenii s-ar fi îmbogățit și n-ar fi fost interesați de ideile străine de neam ale politrucilor regimului totalitar. Indicația se găsește în renumita directivă N.K.V.D. din 2 iunie 1947 și a fost aplicată cu o energie demnă de o cauză mai bună până la căderea sistemului. A fost un război dus cu o energie demnă de o cauză mai bună și a dus la distrugerea satului românesc, cel ce asigurase timp de secole cantități impresionante de produse pentru export în Imperiul otoman și apoi pe piața concurențială mondială. Este adevărat că mereu autoritățile și experții în economie n-au fost mulțumiți de câte roade au fost smulse pământului și era absolut normal să fie luate măsuri represive împotriva oamenilor.

Satul românesc a fost distrus în perioada comunistă și retrocedarea terenurilor după 1990 s-a făcut către o populație îmbătrânită și lipsită de mijloace de producție dintre cele mai rudimentare. Era normal să nu mai fie satul tradițional, cel ce astăzi este plin de curțile betonate ale celor ce se vin din mediul urban pentru un trai în aer curat și distrug totul în numele progresului. Țăranii loviți de blestemul pământului precum Ion din renumitul roman interbelic al scriitorului Liviu Rebreanu sunt prea puțini și s-a trecut la agricultura agresivă, cu tractoare uriașe și valuri de substanțe chimice.

Nicolae Ceauşescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 167/1979)