Mihai Viteazul în opera lui Nicolae Bălcescu
„Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” a reprezentat, în ultimii 150 de ani, o scriere de referință ce a contribuit la promovarea mitului lui Mihai Viteazul. O serie de fragmente din această carte au fost preluate atât în manualele de istorie, cât și în cele de literatură. Scena intrării în Alba Iulia și figura impozantă a voievodului au devenit, adesea, teme de referință ale propagandei românești naționale, fiind prezente în texte literare, în pictură și în cinematografie. Cum a fost ilustrat Mihai Viteazul de către Nicolae Bălcescu în opera sa?
Nicolae Bălcescu, figură emblematică a Revoluției de la 1848, reprezintă una dintre marile figuri ale panteonului românesc din secolul al XIX-lea. A fost al patrulea copil al soților Barbu Petrescu și Zinca Bălcescu, familie înstărită, având în proprietate o importantă moșie pe valea râului Topolog (județul Argeș). De remarcat este faptul că, la fel ca frații săi, Nicolae a preluat numele mamei.
La doar șase ani, viitorul exponent al mișcării naționale românești avea să rămână orfan de tată. Preocuparea pentru studiu a fost apreciată încă din timpul liceului, Nicolae absolvind cursurile Colegiului Sfântul Sava în 1835.
A urmat apoi o carieră militară sfârșită însă brusc, după sprijinirea conjurației condusă de Dumitru Filipescu, la sfârșitul anului 1840, împotriva domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842). A fost închis la mănăstirea Mărgineni unde condițiile detenției i-au pricinuit o gravă boală la plămâni.
Au urmat apoi o serie de călătorii atât prin teritoriile locuite de români, cât și prin Italia și Franța, unde intră în cercuri ale masoneriei, participând activ la Revoluția din februarie 1848. Întors în țară, avea să fie unul dintre cei mai de seamă exponenți ai Revoluției din 11 iunie 1848, devenind pentru scurtă vreme ministru de Externe și secretar de stat al guvernului revoluționar.
În această perioadă, a avut ca proiect împroprietărirea țăranilor și introducerea votului universal (care însă au reușit să fie introduse abia în vremea lui Cuza). După înfrângerea Revoluției din Țara Românească, Bălcescu a avut un rol important și în Revoluția din Transilvania. În cadrul acesteia din urmă, a încercat să îi aducă la o înțelegere pe români și maghiari.
După Revoluție a urmat exilul său prin capitalele europene: Pesta, Paris și Constantinopol, dreptul de a se întoarce în țară fiindu-i interzis. Reușește cu mare greutate să își revadă familia la sud de Dunăre, în localitatea Nicopole. Nu poate însă să își revadă țara, la fel ca majoritatea revoluționarilor pașoptiști. A decedat în 1852, la Palermo, la vârsta de numai 33 de ani.
Imaginea lui Mihai Viteazul, pusă în slujba idealului național
Opera literară căreia i s-a dedicat întreaga viață este legată de biografia domnitorului Mihai Viteazul. Concepută în stilul școlii romantice franceze, ce îmbină viziunea literară cu preluarea unor surse istorice, ea reprezintă practic un moment important în percepția românilor asupra acestui voievod.
Dacă în perioada comunistă Bălcescu a fost îndelung mediatizat, fie ca exponent al luptei de clasă, fie ca exponent al naționalismului (specific ceaușist), în perioada de după 1990 opera lui Bălcescu a devenit un subiect controversat între istorici.
Pentru istorici precum Ștefan Ștefănescu și Dan Berindei, Nicolae Bălcescu, prin opera sa despre Mihai Viteazul, a rămas un important exponent al idealului național1. Există însă și o privire critică asupra acestuia, ce a debutat odată cu articolele istoricului Mirela Luminița Murgescu:
„Figura lui Mihai Viteazul în viziunea elitelor și în literatura didactică”2.
Prin contribuția acesteia, perioada căreia aparține Mihai Viteazul este pusă astfel în contextul epocii. Astfel, în secolele XVI-XVII, cronicarii moldoveni l-au văzut pe voievodul muntean mai degrabă ca pe un ocupant, în timp ce în Țara Românească a fost văzut ca un simplu conducător. Primele scrieri laudative asupra domnitorului român au apărut odată cu exponentul Școlii Ardelene, Damaschin Bojincă.
Aceste idei au fost preluate mai târziu de Aaron Florian, care, în 1837, dedică în a sa Idee repede de istoria Prințipatului Țării Românești nu mai puțin de 209 pagini lui Mihai Viteazul. Glorificarea faptelor acestuia sunt urmate de un singur reproș, respectiv că nu a dat „o constituție potrivită cu starea românilor, o legislație făcătoare de bine și niște așezământuri care să desăvârșească creșterea nației rumânești”3.
Popularitatea personajului la nivelul anilor 1840 conduce la apariția unor practici, inclusiv la domnitorul Țării Românești, Gheorghe Bibescu, care preia o serie de elemente vestimentare din imaginea eroului și efectuează un pelerinaj oficial la Mănăstirea Dealu. Acest curent favorabil la adresa lui Mihai Viteazul se întâlnește deocamdată doar în spațiul Țării Românești.
Cu toate acestea, la nivelul anilor ‘50, în ajunul Unirii din 1859, acesta începe să fie preluat treptat și în Moldova. Paradoxal sau nu, imaginea tot mai populară a eroului ce l-a inspirat pe Bibescu a fost preluată și de revoluționarul Nicolae Bălcescu.
Mihai Viteazul reprezintă, conform istoricului Lucian Boia, o premieră în istoriografia românească, impunându-se decisiv și definitiv ca prim ctitor al României moderne4. Imaginea sa devine practic o justificare a necesității unității naționale în secolul al XIX-lea.
Bălcescu și istoria românilor
Opera lui Bălcescu poate fi inclusă în naționalismul romantic, legat indisolubil de revoluțiile secolului XIX. Deși reprezintă o descriere literară, apelându-se adeseori la figuri de stil, Nicolae Bălcescu a folosit în redactare o serie de lucrări istorice în diferite limbi străine.
Erudiția autorului poate fi observată și prin referințe asupra unor aspecte de istorie universală referitoare la marii monarhi ai epocii, precum Elisabeta I, Soliman Magnificul sau Filip al II-lea al Spaniei. Sunt cunoscute și o serie de elemente referitoare la guvernare sau ritualurile de la Curtea sultanilor otomani, precum și o alta ce ține de istoria Europei de Sud-Est.
Elemente definitorii pentru epoca pașoptistă ce se regăsesc și în opera lui Bălcescu:
Mesianismul românesc
Expunerea lui Bălcescu are ca debut ideea unui mesianism românesc, urmat de o scurtă prezentare a istoriei românilor până la momentul lui Mihai Viteazul. Ideea de unitate națională, conform autorului, nefiindu-le străină nici lui Mircea cel Bătrân (ce urma să anexeze nu mai puțin decât o bună parte din Bulgaria și Moldova!) și nici lui Ștefan cel Mare5.
În fața acestui destin, „planul dacic” din 1595 al lui Sigismund Báthory, conducător al Transilvaniei, de a uni Țările Române printr-un schimb de tratate cu Moldova și Țara Românească nu a fost decât cel al unui uzurpator al lui Mihai Viteazul și, totodată, al poporului român:
„Sigismund Báthory, nestatornic și zădarnic, se trufi și se înălță cu minte de când trată și se rudi prin căsătorie cu împăratul nemțesc și începu deodată, prin uzurpare, a se intitula prinț al Țării Românești și al Moldovei, arătând prin aceasta dorința sa de a schimba tratatul de alianță ce se făcuse cu domnii români într-un tratat de suveranitate a lui asuprăle. (Unirea, n.a.) Mai mulți prinți români și unguri o ispitiră. Dar ceea ce împingea pe români către aceasta era dorința de a își constitui unitatea lor națională, de a se uni între sine frații de aceeași limbă și sânge, în vreme ce ungurii nu erau împinși decât de vechea și statornica lor dorință de a își întemeia supremația”6.
Idealul național a fost expus și mai pregnant odată cu concretizarea lui prin cucerirea Moldovei, realizată din așanumita dorință de unitate națională atât a domnitorului, cât și a întregului popor:
„Mihai ajunsese acuma în culmea slavei și a mărimei ce el visase (...) El voi a-și crea o patrie mare pe cât ține pământul românesc, și norocul ajungându-l în câteva luni, Ardealul, Moldova și o parte din Banat sunt unite cu Țara Românească. (...) Aceste mici ținuturi dobândite, unitatea națională era completă. Independența absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor”7.
Este greu de crezut existența unui ideal național la români în secolul al XVI-lea, astfel că Mihai Viteazul lupta mai degrabă pentru extinderea propriei supremații și pentru câștigarea de teritorii, fiind în slujba lui Rudolf al II-lea. De altfel, ideea de națiune avea să apară mai târziu, în Occident, odată cu Revoluția de la 1789.
Bătălia de la Călugăreni
Un alt aspect demn de menționat și care a produs numeroase divergențe este reprezentat de momentul Bătăliei de la Călugăreni, pe care Bălcescu îl caracterizează drept un adevărat „Termopile al românilor”.
Exagerând bineînțeles numărul combatanților, Bălcescu pune în fața celor 16.000 de ostași ai lui Mihai Viteazul alături de aliații săi, un număr de 180.000 de turci. Deși proporția numerică era favorabilă turcilor, se pare că cifrele au fost vădit exagerate. Conform altor surse, numărul armatei operative otomane nu însuma mai mult de 60.000 de oșteni, restul fiind reprezentat de auxiliari ai convoiului otoman.
Rezultatul bătăliei, a fost considerat, de majoritatea istoricilor moderni, fie o înfrângere, fie o victorie tactică, urmată de o retragere a armatei din cauza superiorității numerice a inamicului. La fel cum indică și comparația lui Bălcescu cu bătălia de la Termopile, acest episod poate fi considerat un moment important al rezistenței românilor, așa cum a fost și cel al spartanilor împotriva perșilor.
Bătălia de la Călugăreni avea însă să devină, în secolele XIX-XX o victorie certă a armatei Țării Românești. Ea s-a concretizat și într-o unealtă a propagandei oferită drept pildă, atât în timpul Războiul de Independență, cât și în timpul celor două războaie mondiale.
Relațiile româno-maghiare
Un element interesant asupra căruia se poate insista îl reprezintă poziția autorului referitoare la relațiile româno-maghiare. Deși în lucrarea lui Bălcescu, nu lipsesc elemente referitoare la conflictele între nobilimea maghiară și iobăgia română, putem însă observa dorința autorului de a realiza o înțelegere între români și maghiari în preajma anului 1848. La fel ca în preajma revoluției pașoptiste, Austria este văzută ca fiind responsabilă pentru conflictul dintre români și unguri:
„(...) Mihai întreprinde unirea românilor. Mai norocos decât Ștefan, el izbutește, dar cade în aceasta, întâmpinând vrăjmășia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor. Aceste nații generoase, cărora atâtea interese le opune îndatorința d-a trăi fărțește împreună, se zdrobește una pe alta în folosul Austriei”8.
În ceea ce privește Ardealul, Bălcescu vede o soluție neașteptată pentru acele vremuri, respectiv crearea unei federații, unde toate națiunile să conviețuiască:
„(...) Românii ardeleni n-au paydemic.compriceput aceasta nici la 1848, cu atât mai mult ei n-o pricepură la 1599. Ei nu gândeau că nu e nici drept, nici folositor, nici cu putință de a curăți țara Ardealului de toate populațiile străine, care fac mai de-a treia parte din totalul populației, ei uitară că o posesie îndelungată aduce drepturi pozitive și netăgăduite, că o naționalitate, oricât de mică va fi, trebuie respectată, căci sfânt e dreptul ce are ea de a trăi în pământul ce ocupă, că acest drept natural e pe dasupra oricărui drept istoric, de vreme ce pământul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pământului. Problema dezlegată în Ardeal era și este nu cum vor face românii, ungurii, sașii și săcuii ca să rămâie numai ei singuri în acea țară și să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamând dreptul comun sau egalitatea pentru indivizi și naționalități să caute mijlocul de a armoniza împreună, alcătuind un stat federativ”9.
Există totuși și pasaje negative la adresa ungurilor, în special la adresa nobilimii maghiare văzute ca o categorie socială exploatatoare a iobăgimii românești. În acest context, Bălcescu amintește de răscoalele țăranilor din Transilvania pe care le consideră afirmarea atât a unui ideal social cât și a unui ideal național pentru români.
„Epopeea” națională
Încă de la începutul lucrării, figura voievodului este văzută, evident în mod exagerat, precum cea a unui salvator providențial al Europei, în anul 1594. De asemenea, el capătă o alură eroică, fiind adeseori comparat cu personaje antice. Astfel, în timp ce trecerea Carpaților spre Ardeal este asemănată cu trecerea Alpilor de către Hanibal, scena aducerii capului tăiat al lui Andrei Báthory este asemănată cu sfârșitul războiului civil dintre Cezar și Pompei:
„Cuprins de milă, el plecă capul cu întristare, lacrimile deodată îmbrobodiră fulgerarea ochilor lui și din inimă strigă: «O, săracul popă! Săracul popă!» Astfel plânse marele Cesar când văzu înainte-i capul dușmanului său Pompei”10.
Un alt moment ce se încadrează într-o descriere eroică a faptelor a fost reprezentat de intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, tematică preluată de propagandă în ultimele două secole, îndeosebi în pictură:
„În aceeași zi, luni 1 noiembrie, Mihai Vodă intră cu mare pompă în capitala Ardealului. (...) Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. Gheorghe. De la această poartă până la palatul domnesc, stau înșirați ostașii de ambele părți ale uliței în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul și clerul său, isnafurile (corporațiile) orașului, apoi o bandă de muzică ce se compunea din opt trâmbițe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atâtea tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute și flașinete. În urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un măreț cal alb. Opt paji învestiți cu mare eleganță încungiura calul domnului. Înaintea lui opt seizi duceau de frâu opt cai acoperiți cu șele prețioase, lucrate cu aur și argint, și împodobiți cu pene mari”11.
Legarea de glie
O problemă controversată referitoare la Mihai Viteazul și cea care a marcat lipsa lui de popularitate în epocă o reprezintă practica legării de glie a țăranilor. Aici, revoluționarul Bălcescu încearcă să justifice faptele voievodului prin aceea că Mihai ar fi fost silit de boieri să facă acest lucru12.
Bălcescu revine asupra acestui fenomen atunci când se pune problema trupelor de mercenari, găsind în măsurile luate de voievod una dintre greșelile sale:
„Adevăr că furia poporului ar fi cucerit toată nobilimea. Din nenorocire, Mihai nu pricepu niciodată că în popor și numai în popor e adevărata lui putere, adevăratul său sprijin. El îl căutase când în nobili, când în armie și în oștirile mercenare, când în Austria. Deși, încă apăsând poporul sau nefăcând nimic pentru dânsul, el îi depărtase inima de la dânsul, dar poporul, în care sentimentul național veșnic și curat trăiește, era încă gata a se scula la chemarea lui. Când însă Mihai se hotărî a o face, era prea târziu”13.
Este evident că demersurile lui Mihai Viteazul nu au fost însă acestea. Cunoscut încă dinaintea domniei ca un mare proprietar funciar, legarea de glie a fost o măsură în plus pentru a-și asigura beneficii materiale pentru campaniile viitoare. Vina exclusivă găsită boierilor poate fi coroborată și cu idealurile lui Bălcescu de la 1848 privind reforma agrară și desființarea rangurilor boierești.
Concluzii
Lucrarea lui Bălcescu a fost scrisă în principal în perioada exilului, iar moartea prematură a autorului a lăsat lucrarea neîncheiată. Ea poate fi încadrată în curentul istoric romantic, situat în preajma revoluțiilor naționale din secolul al XIX-lea. Un ochi critic poate observa o mulțime de inadvertențe între scrierile lui și realitatea istorică.
Dincolo de acestea, Nicolae Bălcescu rămâne un istoric specific idealurilor românești de la 1848, idealuri ce au dus mai târziu la apariția unui stat românesc în 1859, precum și a Marii Uniri de la 1918.
Mitologia personalității lui Mihai Viteazul se va împleti adeseori cu obiectivele politice și naționale ale românilor. Figura domnitorului a reprezentat un ideal pentru manifestațiile studențești din București de susținere a românilor ardeleni de la sfârșitul secolului al XIX-lea, statuia domnitorului fiind un important loc de organizare a unor proteste ale acestora. Legenda din jurul lui Mihai Viteazul a influențat și actul încoronării Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria de la Alba Iulia în 1922.
Totodată însă, figura domnitorului a reprezentat încă unul dintre miturile răspândite intens de propaganda național-comunistă, ale cărei repercusiuni le vedem și în zilele noastre. Este drept că Bălcescu a avut un rol important în crearea unei identități naționale, însă, raportată la standardele actuale, lucrarea sa poate fi privită astăzi mai degrabă ca una literară decât ca o operă istorică.
Acest articol a fost publicat în numărul 21 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.
Note:
1. Ștefan Ștefănescu, Dan Berindei, Memoriile secției de științe istorice și arheologice, Seria IV, Tomul XXVII, 2002, Ed. Academiei Române, pp. 27-40
2. Mirela Luminița Murgescu, Figura lui Mihai Viteazul în viziunea elitelor și în literatura didactică (1830-1860), „Revista istorică“, nr. 5-6, pp. 539-550
3. Idem, Apud, p. 541
4. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, 2011, pp.72-77
5. Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Studiu introductiv de Paul Cornea, Ed. Lyceum, București, 1973, p. 11
6. Ibidem, p. 71
7. Ibidem, p. 330
8. Ibidem, p. 13
9. Ibidem, p. 297
10. Ibidem, p. 294
11. Ibidem, p. 282
12. Ibidem, p. 13
13. Ibidem, p. 352
Mai multe pentru tine...
