Război informaţional împotriva României: un caz-şcoală. „Transilvania nu este pământ românesc.“

Există un asemenea război, bine conceput, excelent organizat şi purtat pe toate fronturile şi cu toate mijloacele puse la dispoziţie de atât de generoasa societate a informaţiei din „satul global“.

entru azi, am ales câteva elemente componente ale foartei importante campanii de dezinformare al cărei scop este propagarea informaţiei care trebuie să devină convingere şi, ca atare, să se substituie realităţii, că „Transilvania nu este pământ românesc“, că trebuie să devină autonomă, că istoric aparţine de drept unei entităţi statale alta decât România şi că este cazul ca, în fine, minoritatea maghiară să poată fi eliberată de coşmarul genocidului cultural şi operaţiunilor de purificare etnică organizate în mod constant şi criminal de către guvernanţii statului român.

Sigur că acestea sunt ţintele principale şi declarate pentru primul nivel al operaţiunii de dezinformare. La un nivel superior, mare atenţie la acest lucru, apare repetat obsesiv mesajul privind responsabilitatea ce ar reveni statului român pentru operaţiunile respective, ceea ce ne trimite, cel puţin în teoria realaţiilor internaţionale, înspre competenţa Curţilor internaţionale de justiţie care judecă asemenea fapte criminale, puse în aceeaşi categorie cu genocidul, crimele de război sau crimele împotriva umanităţii. 

Sigur că nu este aşa, dar pentru responsabilii care coordonează aceste campanii de dezinformare locale, regionale şi globale, realitatea istorică nu este considerată decât o percepţie care trebuie modificată la nivelul receptorului final, adică audienţele naţionale, regionale şi globale. Dacă va fi o campanie destul de intensă şi pe o perioadă suficient de îndelungată, atunci există posibilitatea ca setul ostil de imagini, informaţii şi mesaje transmis de propaganda respectivă să devină realitatea la care să se raporteze audienţele ţintă, moment în care orice altceva devine propagandă duşmănoasă. Cu atât mai uşor va fi dacă, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în cazul istoriei noastre mai vechi sau mai recente, decidenţii noştri vor acţiona cu teama de a „nu deranja“, escamotând sau minimalizând problemele reale, făcându-se că nu văd şi nu aud ceea ce se întâmplă. 

Transivania este ungurească este mesajul de pe un asemenea site de propagandă (angelfire), des accesat şi mai des citat: 

„Transilvania a fost parte integrantă a Regatului Ungariei, principat independent ungar pentru mai mult de o mie de ani... Pentru a distruge orice urmă a trecutului, guvernul român mai întâi a naţionalizat, mai apoi a distrus sistematic toate documentele păstrate în arhivele Bisericii, în arhive, muzee şi chiar din locuinţele private. Din fericire, multe dintre documentele transilvane, vechi chiar din sec. XI, au fost transferate în Arhivele Naţionale din Budapesta, unele înaintea Primului Război Mondial, altele în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Din această cauză, în ciuda tuturor eforturilor românilor de a eradica trecutul, adevărata istorie a Transilvaniei poate fi încă dovedită cu ajutorul a mii de documente, iar urmele unei culturi de odinioară, de tip occidental, cea a maghiarilor din Transilvani, a pot fi încă găsite în bibliotecile şi în muzeele nu doar din Ungaria, ci şi din Austria, Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie şi SUA. Cultura românească este cu totul diferită de ceea ce este cunoscut drept «Cultura Transilvaniei», care este în realitate o dimensiune regională a culturii ungare de tip occidental. Cultura română este una de tip balcanic, specifică românilor, ca rezultat al migraţiei vlahilor din sud, venind din Albania, mergând apoi înspre teritoriile Valahiei şi Moldovei..exact ca limba română care este compusă, pentru a-l cita pe lingvistul român Cihac, «din cuvinte de origine slavă (45,7%), latină (31,5%), turcă (8,4%), greacă (7%), maghiară (6%) şi albaneză (0,5%)/». Chiar şi azi, cultura română ca atare nu are rădăcini în Transilvania. Ea a fost “importată“ constant şi cu bună ştiinţă de către cei de la Bucureşti în Transilvania pentru a suplanta cultura tradiţională maghiară din această provincie cucerită şi subjugată. Viitorul Transilvaniei şi al capitalei sale Kolozsvár este să se reîntoarcă în Europa Centrală şi în cadrul culturii maghiare, acolo unde le este locul“. 

Asta este tema generală, pe care creatorii propagandei ostile şi dezinformării o desfac în zeci de pastile tratate în clipuri video, fiecare cu rolul de a implanta o parte din pachetul de informaţie descris mai sus. Toate, sau cea mai parte a acestora, le puteţi găsi, foarte simplu, pe Facebook, unde sunt aliniate sub titulatura „Susţin Autonomia Transilvaniei!“. Şi ce aflăm de aici: 

„Locuitorii Transilvaniei sunt deosebit de vulnerabili din punct de vedere economic şi cultural în propria lor patrie... Transilvănenii nu pot decide astăzi în ce scopuri să cheltuiască banii colectaţi din impozite şi taxe, ce simboluri naţionale să folosească, din ce manuale să înveţe copiii lor, ce limbă să folosească pentru a-şi rezolva problemele lor oficiale şi care sunt acele dezvoltări de infrastructură de care au nevoie... Adunarea de la Alba Iulia a promis «fiecărui popor conlocuitor» autoadministrare, drept liber de folosire a limbii materne şi reprezentare proporţională în Parlament. Aceste promisiuni nu au fost îndeplinite în totalitate nici până astăzi... statul centralizat urmăreşte, printre altele, asimilarea cultural-religioasă şi încătuşarea economică a minorităţilor care trăiesc aici, spre exemplu a celei maghiare, germane şi rome. Faptul că, după Revoluţia din 1989, România a devenit un stat democratic, iar după anul 2007 membră a UE pare să conteze prea puţin în această privinţă.“

De unde, ce este mai natural decât să apară şi o petiţie pentru autonomia Transilvaniei, una pe care am văzut-o tradusă în marile limbi de circulaţie internaţională şi prezentată la Bruxelles la diversele conferinţe, seminarii sau întruniri dedicate Ţinutului Secuiesc, prima parte a acestui proiect mai larg. Iat-o:

„Locuitorii Transilvaniei, de-a lungul istoriei sale, şi-au exprimat în mod democratic dorinţa de a se autoguverna in scopul îmbunătăţirii progresului, prosperităţii populaţiei, egalităţii de şanse pentru toţi cetăţenii precum şi întărirea culturii şi identităţii colective.

Autoguvernarea Transilvaniei se bazează de asemenea pe drepturile istorice ale locuitorilor Transilvaniei, pe instituţiile seculare şi pe tradiţia juridică transilvană. Parlamentarismul transilvan îşi are bazele în Evul mediu, prin Dieta Transilvaniei. În secolul XVI a fost creată Dieta Transilvaniei, iar in secolul XVIII Guberniul. Între 1571 şi 1699 Transilvania a fost Principat independent. Cu ocuparea Transilvaniei de Habsburgi regiunea devine Mare Principat prin intermediul Imperiului Habsburgic. Regiunea îşi păstrează autonomia faţă de Viena până în 1867 când Transilvania se reuneşte cu Ungaria. Dorinţa de auto-guvernare a transilvănenilor nu a încetat însă niciodată. Iar odată cu Unirea cu România locuitorii Transilvaniei au avut mari speranţe în redobândirea autonomiei pierdute. Proclamaţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie garanta autonomia comunităţilor transilvane, dar documentul nu a fost ratificat de parlamentul României şi de regele Ferdinand. În timpul comunismului propaganda naţionalistă a încercat cu diverse metode falsificarea istoriei transilvane. După revoluţia din 1989, locuitorii Transilvaniei şi-au exprimat în diverse moduri voinţa de a depăşi situaţia actuală din România şi dorinţa de a se autoguverna în interiorul României.

Prin urmare, noi, locuitorii Transilvaniei, vrem să decidem soarta regiunii noastre, vrem autonomie prin principiile următoare:

- Subsidiaritate

- Descentralizare

- Autonomie

- Spirit european

- Dialog şi coeziune socială

- Transparenţă“

Iar urmarea logică a fost imaginată până la ultimele sale consecinţe posibile de Laszlo Tokes care, în 2013, evident în cadrul manifestărilor Universităţii de vară de la Băile Tuşnad, îi cerea premierul Viktor Orban, după discursul acestuia despre unitatea comunităţâii maghiare de pretutindeni: „Trebuie să vedem ce preţ plătim pentru această unitate. Îl rugăm pe Viktor Orban şi Guvernul său să construiască acest sistem de cooperare naţională în aşa fel încât să oferiţi protecţie, să oferiţi protectorat Transilvaniei, cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud“.

Construcţia dezinformării a urmat toţi paşii de manua, iar ultima notă a fost pusă, înspre ştiinţă şi demonstraţie, de preşedintele UDMR care, cetăţean român fiind şi beneficiar al tuturor privilegiilor asigurate de fostele şi prezentele sale înalte demnităţi politice plătite din buzunarul contribuabilului român, transmite cu seninătate că nu are ce sărbători pe 1 Decembrie, nu e o zi de bucurie, ci de mare tristeţie pentru domnia-sa. Este un semnal deosebit de serios, puneţi-l în contextul a ceea se petrece acum în Catalonia şi a ceea ce propunea dl. Tokes în materie de protectorat pentru Transilvania în caz că...

În caz că ce?

Nu e treaba operatorilor dezinformării să dea un răspuns. Sarcina lor de serviciu, cum scrie în manual, este să disemineze informaţii foarte uşor de preluat, pastile facil de înghiţit, organizate astfel încât, aşa cum se petrece acum, să ocupe majoritar spaţiul reţelelor de socializare, dar şi al celorlalte situri, cele considerate „serioase“, unde sunt trimise alte seturi de informaţii, unele de tip academic, alele fiind luări de poziţie ale unor oameni de cultură deveniţi agenţi de influenţă ai unor puteri neprietene.

Ai noştri nu au ştiut (şi încă nici nu vor să înveţe) cum se ocupă aceste spaţii, rămânând în continuare în poziţia de victimă nevinovată, plângându-şi soarta potrivnică şi crudă. Nu au ştiut şi nici nu se vede că şi-au format specialişti în comunicarea militară în condiţii de confruntare deschisă, pentru a transmite mesaje sau a le contracara corespunzător. În lumea de azi, faptul că ai dreptate, aşa cum este cazul României, nu este suficient. În bătălia informaţională, adevărurile sunt astfel construite încât să se poată substitui, învingător fiind cel care le difuzează pe cele mai atrăgătoare şi în coordonatele tehnice acceptabile de către o audienţă cât mai largă.

Noi ştim că adevărul e de partea noastră, mi s-a spus în numeroase rânduri de către diverşii oficiali români care s-au perindat în valuri numeroase la Bruxelles. Da, aşa e, şi ce-i cu asta? Dacă nu ştim în ce formulă optimă trebuie să-l impunem, va rămâne un adevăr pierdut pe undeva în masa de informaţii de pe net, moment în care campania de dezinformare şi-a atins scopul deoarece, în final, asta s-a dorit: instaurarea unei confuzii totale între mesajele diferitelor părţi, lucru esenţial în perioada asta în care România se pregăteşte să sărbătorească Centenarul Marii Uniri. Cu perspectiva ca, exact în această perioadă, campania de dezinformare să capete un nou avânt, mai ales în exteriorul României.

Imposibil?

Amintiţi-vă de avertismentul lui Putin către UE şi NATO:

„Dacă cineva vrea să reconsidere rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, atunci să discutăm. Însă va trebui să discutăm nu doar despre Kaliningrad, dar şi despre teritoriile din estul Germaniei, despre oraşul Lvov care a făcut parte din Polonia şi tot aşa. Mai sunt pe listă Ungaria şi România. Dacă cineva vrea să deschidă această cutie a Pandorei şi să se descurce cu ea, foarte bine, s-o facă“.

Bun, veţi spune, dar ce are asta cu proiectul Transilvaniei autonome?

Are, căci, dcă ne întoarcem la istorie, iată ce găsim pe MoldNova (3 septembrie 2016):

„Recomandare de lectură: volumul de documente din arhivele sovietice Transilvanskii vopros, editat de T. M. Islamov şi T.A. Pokivailova la Moscova în anul 2000. Momentul apariţiei acestui volum nu este întâmplător – conţine recomandarea făcută în 1943 de Walter Neulander (...ulterior Roman) ca Transilvania să fie transformată într-un stat independent. După Diktatul de la Viena prin care Ungaria a anexat nord-vestul Transilvaniei în 1940, Moscova a informat Budapesta că nu are nici un fel de probleme cu această anexare şi îi va susţine revendicările teritoriale la conferinţa păcii de după încheierea războiului. Budapesta a primit un avertisment după invadarea Uniunii Sovietice: Moscova i-a transmis că problema transilvană va fi evaluată în funcţie de participarea Ungariei.

Nota Litvinov

Documentul cheie care explică până în ziua de azi atitudinea Moscovei în ceea ce priveşte Transilvania este aşa numita notă Litvinov din 5 iunie 1944, care a ajuns la Stalin, Molotov, Voroşilov şi Vîşinski, determinând în mod fundamental politicile sovietice faţă de România şi Ungaria. (Volumul citat anterior, pagina 237).

Analiza lui Litvinov (care a beneficiat de mai multe opinii, precum cea a lui Walter Neulander, amintită mai sus, dar şi de faptul că acesta a negociat cu autorităţile române până în 1924) porneşte de la premisa că în chestiunea Transilvaniei nu este posibilă o soluţie care să satisfacă şi România şi Ungaria. Litvinov aprecia că toate tratatele anterioare (Diktatul de la Viena, dar şi Tratatul de la Trianon din 1920) îşi pierduseră valabilitatea, astfel că trebuia să fie găsit un nou aranjament pentru Transilvania. Principala problemă era reprezentată de faptul că românii erau majoritari în Transilvania şi era imposibil un schimb de teritorii, deoarece minoritatea maghiară era răspândită peste tot... Pentru a evita orice fel de complicaţii pe termen lung, Litvinov propunea crearea unui stat transilvănean independent, care urma să facă parte dintr-o confederaţie est-europeană ce urma să cuprindă Ungaria, România, Bulgaria şi Iugoslavia. Conform analizei lui Litvinov un stat transilvănean independent ar fi fost în realitate dependent de Uniunea Sovietică pentru asigurarea securităţii. Avantajele pentru Moscova erau că o Transilvanie independentă nominal şi dependentă de Uniunea Sovietică ar fi dus la o reducere a puterii Ungariei şi României. Mai mult, această formulă ar fi permis Uniunii Sovietice să exercite presiuni permanente asupra Budapestei şi Bucureştiului. (Trebuie menţionată aici identitatea viziunii lui Litvinov cu cea a lui Hitler, care îi transmitea lui Ribbentrop să se folosească de chestiunea transilvană pentru a ţine sub control România şi Ungaria).

Concluzia lui Litvinov era ca problema Transilvaniei să nu fie decisă până în momentul când nu se va fi clarificat definitiv viziunea Uniunii Sovietice faţă de Ungaria şi România, urmând ca o decizie să fie luată ulterior – ceea ce s-a şi întâmplat.“

Este o variantă de lucru, difuzată şi reluată la momentul oportun. Poate să fie şi o soluţie? Unii chiar cred asta şi se pregătesc pentru un asemenea scenariu. Asta nu înseamnă că se va şi întâmpla. Dar, cu certitudine, există lideri politici pentru care visul Ungariei Mari“ nu este doar o pagină de istorie...