Maglavit, un subiect demn de Kusturica
Sunt multe motivele pentru care subiectul „Petrache Lupu” ne-a fascinat într-atât încât ne-am decis să îl transformăm într-un dosar al revistei. Desigur, este misterul ce planează încă asupra fenomenului de la Maglavit, şi în legătură cu care nici Biserica Ortodoxă Română nu a formulat, până azi, o poziţie oficială.
Subiectul „Petrache Lupu” e fascinant însă mai ales prin ceea ce s-a întâmplat în jurul său. „Minunea” a atras milioane de credincioşi de pe tot cuprinsul României Mari. Dar a stârnit şi interesul politicienilor, al presei şi a tot felul de profitori cu ochii aţintiţi la cantităţile uriaşe de bani lăsate în urma lor de vizitatori.
Şi mai e ceva:Maglavit a fost un fenomen politico-mediatic de proporţii. Descoperit – se putea altfel? – de excepţionalul reporter Brunea Fox, subiectul a fost mai întâi de toate aprig dezbătut în presa de la Bucureşti. Ziarele şi comentatorii s-au împărţit, pe de o parte în critici şi sceptici – cei cu vederi de stânga sau liberale –, şi, de partea cealaltă, în susţinători cu atât mai fervenţi cu cât publicaţia se situa mai la dreapta.
Nu exista televiziune pe atunci iar puţinele aparate de radio se găseau doar în casele celor mai avuţi. Presa scrisă era de departe principalul mijloc de informare, deşi în România interbelică rata analfabetismului era în jur de 50 la sută. Impactul celor scrise în ziare a fost, însă, colosal. Evident, fenomenul a fost exploatat politic, într-o Românie aflată în plină derută socială după Marea Criză, cu un sistem politic şubred, cu o democraţie fragilă ce îşi trăia ultimele zvâcniri, cu un Rege Carol al II-lea şi o Mişcare Legionară dorind, fiecare în parte, dobândirea în întregime a puterii.
Pentru promotorii discursului mesianic, pentru cei ce doreau să se prezinte drept „salvatori” ai naţiunii, viziunea ciobanului de la Maglavit era nu doar semnul aşteptat al sosirii măreţei clipe, ci, înainte de toate, o ocazie politică ce nu putea fi ratată. Mai ales că România profundă, derutată şi înclinată spre iraţional, credea cu fervoare.
În timp, ecoul „minunii” s-a stins, banii s-au risipit iar regimul comunist a avut grijă să ţină totul sub tăcere. Petrache Lupu a murit anonim, la patru ani de la revoluţie, în casa lui sărăcăcioasă de ţăran din sudul României. Recent, cocoţat pe valul politicii şi al fotbalului, Gigi Becali s-a ocupat pe banii lui de reconstrucţia mănăstirii de la Maglavit şi puţinii curioşi care mai trec prin locul acela uitat de lume îl pot vedea pictat în biserică, alături de legendarul Petrache Lupu.
Finalul poveştii e aşadar straniu şi cu o undă de umor, de parcă ne-am afla într-un film de Kusturica. Poate că destinul a vrut să ne joace o festă. Poate că, de fapt, nu e decât sfârşitul clasic al oricărei poveşti româneşti. Sau, poate, Dumnezeu chiar a trecut pe acolo ca să ne lase un semn. Doar că noi, românii, atât ne-am priceput:să îngropăm totul în bani peşin, în politică şi în ridicol.
