Retrospectiva unei revoluții: Egipt

Autor: Andrei Tilimpea

🗓️ 28 februarie 2014

Înainte de a discuta despre criza egipteană, trebuie facută o referire la „Revoluția Iasomiei”[1], deoarece nu se poate discuta despre revoluția din Egipt[2]fără să fie luate în considerare, întâi, acțiunile care au avut loc în Tunisia, locul în care a început așa numita „Primăvară Arabă”[3].

Astfel, primele demonstrații împotriva regimului condus de Zine al-Abidine Ben Ali, au avut loc în decembrie 2010, când acesta a câștigat pentru a cincea oară mandatul de președinte al Tunisiei. Factorii generatori ai acestor proteste au fost tinerii, pentru care frustrarea de a nu avea un loc de muncă, coroborat cu corupția ridicată, mai ales în rândul forțelor de ordine, mai exact poliția, i-au determinat pe aceștia să iasă în stradă și să își ceară drepturile, reforme economice și politice dar și demisia „proaspătului ales”președinte. La început poliția s-a folosit de puterea sa într-un mod abuziv, recurgând la acte violente pentru a liniștii masele de protestatari. În schimb, pe măsură ce rata violenței creștea, președintele, a anunțat o serie de reforme politice și economice, dar acestea au venit mult prea târziu pentru a-i putea calma pe cei care îl contestau. În consecință Ben Ali a fugit din țară[4], iar pentru tunisieni acesta a fost sfărșitul revoluției lor, dar în același timp începutul unor mișcări similiare și în alte țări cum ar fi Egipt, Libia, Siria, Yemen, iar dat fiind faptul că toate aceste țări sunt majoritar arabe, curentul a devenit cunoscut drept „Primăvara Arabă”.

Revenind asupra Egiptului, întrebarea firească este cum s-a ajuns în acest punct, în care oamenii forțați de mai mulți factori să fie nevoiți, să iasă în stradă și să își dorească înlăturarea regimului.

În primul rând, „Țara Faraonilor” în anul 1952, în urma unei lovituri de stat orchestrată de către armată a trecut de la statutul de monarhie la cel de republică, condusă întâi de către Muhammad Naguib pentru ca apoi puterea să ajungă la Gamal Abdel Nasser, al doilea președinte din istoria contemporană a Egiptului în anul 1956[5]. Acesta din urmă prin măsurile de modernizare a statului a devenit un adevărat lider și idol pentru egipteni, cu toate acestea în istorie rămâne însă „Războiul de 6 zile” contra Israelului, în urma căreia Egiptul a fost înfrânt, iar la momentul respectiv Nasser activa ca președintele țării. Cu toate că și-a prezentat demisia după această înfrângere usturătoare, poporul nu a acceptat-o și în urma demonstrațiilor a revenit asupra deciziei.

În al doilea rând, un alt eveniment marcant din istoria modernă a Egiptului este asasinarea urmașului lui Gamal și anume Anwar El-Sadat, în anul 1981, motivul principal pentru acest act de violență este semnarea unui tratat de pace cu Israel, considerat cel mai mare dușman al țării și pereceput ca o umilință din partea poporului, iar fără îndoială cei care au executat acest ordin erau membrii ai uneia din multele grupări fundamentaliste sau islamiste prezente în Egipt dar și în restul lumii arabe.

Astfel, se poate observa că revoluția, protestele și actele de violență nu reprezintă o noutate pentru poporul egiptean fiind clar că acesta se simte justificat să se foloasească de asemenea gesturi pentru a putea obține ce își dorește de la liderii săi.

Cu toate acestea Hosni Mubarak nu este implicat în revoluția din 1952 și nici în asasinarea din 1981[6]. Sigurele elemente care îl leagă de cei doi foști președinți sunt faptul că Nasser la numit conducătorul Academiei Forțelor Aeriene, pentru ca apoi să fie numit Comandantul Statului Major al Forțelor Aeriene Egiptene, iar în mandatul lui Sadat a fost numit vice-președinte al Egiptului.

Pentru Mubarak, asasinarea lui Sadat și numirea sa ca președinte a venit ca o surpriză, în primul rând, deoarece acesta nu avea în vedere o carieră în politică fiind foarte axat pe armată, în special pe cea aeriană a cărui lider și era. Cu toate acestea preia puterea în 1981. Hosni reușește să ridice suspendarea Egiptului din cadrul Ligii Arabe, negociază retragerea trupelor israeliene din Peninsula Sinai și se dedică unor proiecte care urmau să redreseze statul egiptean. Sunt reparate infrastructura și sistemele de canalizare și nu în ultimul rând lărgește rețeaua electrică, până în punctul în care aproximativ 99 % din populație avea acces la curentul electric[7]. Un alt aspect important, este și apropierea față de Statele Unite ale Americii dar în același timp menținerea la un nivel ridicat și relația cu U.R.S.S. . În primii ani ai „domniei” sale trendul populației era de al sprijinii pe președinte, mai ales că modul de guvernare se deosebea de cel al predecesorilor săi. Cu toate acestea poziția față de Israel, chiar dacă își manifesta public sprijinul către Palestina, cât și aversiunea împotriva organizațiilor fundamentaliste au dus la un număr de șase atentate la viața sa, cel mai cunoscut fiind cel din Adis Abeba capitala Etiopiei.

În acel moment chiar dacă situația economică era precară, egiptenii aveau indeajuns, mai ales că exista și posibilitatea de a emigra într-unul din statele din Golful Persic, destinația cea mai agreată de egipteni, fiind Irakul care a acceptat milioane de egipteni dornici să muncească. Însă cu trecerea timpului lucrurile au început să devină mai clare și astfel se observă ca așa numitele măsuri nu au fost decât „praf în ochii” populației care începuse să realizeze în ce direcție se îndreaptă țara, mai mult diferențele dintre clasele sociale deveneau tot mai pronunțate, de aceea într-un mod firesc și natural a urmat întâi valul de nemulțumire pentru ca apoi la acesta să se adauge și protestele. În plus, nici nivelul securității nu era destul de ridicat, deși se făceau eforturi substanțiale pentru a asigura siguranța turiștilor, există un moment „negru” în istoria Egiptului și anume masacrul de la Luxor din 1997, unde au fost uciși peste 50 de turiști străini[8]. După acest eveniment populația a început să își piardă încrederea în liderul ei și astfel încep să aibă loc greve și proteste, mai ales între 2007 și 2008 când au loc peste 150 de greve și demonstrații.

Cauze

Există numeroase cauze pentru care a avut loc această revoluție cele mai importante fiind demografia, economia, politica externă, legimitatea statului, corupția dar și tortura, iar toți acești factori au condus la izbucnirea revoltei.

În primul rând, demografia joacă cel mai important rol în cadrul revoluției, deoarece Egipt este țara arabă cu cea mai numeroasă populație, aproximativ 80 de milioane de locuitori[9], iar acest fapt are repercursiuni și asupra economiei, o populație care continuă să crească necesită mai multe locuri de muncă, iar acestea nu existau. Cei mai afectați fiind în special cei care absolveau o formă de învățământ deoarece în fiecare an există aproximativ 700 de mii de absolvenți care se luptă pentru 200 de mii de locuri de muncă.

În al doilea rând o mare parte a populației este centrată în jurul capitalei, Cairo, acest lucru generează două probleme, prima o densitate a populației crescută și a doua problemă din cauza economiei foarte slabe, s-a creat o discrepanță între clasele sociale și astfel s-a ajuns în punctul în care există cartiere de lux vecine cu cartiere foarte sărace. Mai mult tot din acestă cauză nu există destule case pentru locuitori și astfel tinerii nu își mai pot cumpăra o locuințe, deoarece aceste ori nu există ori sunt prea scumpe.

Totodată economia este unul din factorii decisivi, fiind în strânsă legătură cu demografia deoarece creșterea taxelor, impozitelor și a T.V.A-ului a avut ca efect faptul că o parte a populației să trăiască la limita subzistenței în timp ce o anumită clasă socială trăiește o viață de lux, iar pe termen lung diferența majoră între oameni a creat tensiune și o stare de ură care s-a manifestat prin dorința de a aduce o schimbare majoră la nivelul conducerii țării.

Politica externa a Egiptului este iarăși un factor important, deoarece nu a existat o legătură între opinia publică și deciziile statului, iar o continuă apropiere față de Israel nu a fost privită cu ochi buni de către populație, mai ales că memoria „Războiului de 6 zile” era încă vie în mințiile egiptenilor, mai mult s-a ajuns într-un punct în care populația consideră că Egiptul nu este decât o „marionetă” în mâinile S.U.A .

Acest lucru duce la un altul și mai grav și anume faptul că egiptenii considerau că nu mai există o legimitate a statului. Această eroziune a legimității a apărut pe fondul combinației dintre un stat autocrat și un președinte îmbătrânit au creat instituții care sunt indispensabile statului să fie deficitare din multe puncte de vedere, iar Sufyan Alissa, specialist pe problemele Orientului Mijlociu, dădea și câteva exemple „instituții care influențează munca birocrației, instituții care formează comportamentul politicienilor prin pedepsirea sau premierea comportamentului acestora – influențând transparența și asumarea responsabilității politicienilor – dar și instituții care lărgesc orizontul politic dar și participarea egiptenilor în acesta”[10]. Astfel se creează o situație în care legimitatea statului este atât de scăzută și anumite instituții atât de slabe încât nu puteau răspunde rapid și eficient cererilor protestatarilor.

De asemenea torturiile la care erau supuși anumiți cetățeni, dar și creșterea necontrolată a corupției a creat o legătură puternică între protestatari indiferent de clasa socială[11].

În esență toți acești factori se află intr-o perfectă simbioză, deoarece fiecare atinge un aspect diferit al vieții oamenilor, fie că este vorba de aspecte economice, sociale, politice și așa mai departe. Dacă statul ar fi ascultat atent nemulțumirile oamenilor sau dacă ar fi luat act de ele, poate toată această situație ar fi fost evitată, cu condiția ca statul să încerce să repare ceea ce era greșit în funcționarea sa.

Mișcarea revoluționară

Lucrurile nu au mai putut continua în acest ritm și după ce „Revoluția Iasomiei” a avut loc, tot mai mulți activiști egipteni dar și oameni obișnuiți au început să posteze pe diverse rețele de socializare mesaje și îndemnuri pentru ca populația să se „ridice” și să protesteze. Mai mult patru egipteni și-au dat foc în fața parlamentului cu două săptămâni înainte ca protestele să înceapă[12]. Acest gest, extrem, a dus la apariția unui filmuleț pe site-ul „Youtube” în care o anume, Asmaa Mahfouz[13], îi ruga pe egipteni să i se alăture pe 25 ianuarie pentru a protesta. Mahfouz este o activistă și unul dintre membrii fondatori ai organizației non-guvernamentale „Mișcarea Tinerilor 6 Aprilie”, iar filmulețul acesteia a devenit viral în câteva ore fiind considerat unul din catalizatorii care au dus la începerea revoluției.

Această organizație împarte același logo cu cel al altui ONG cunoscut și anume „Otpor!” și anume pumnul strâns, de asemenea liderii organizației sârbești, care a luptat pentru înlăturarea lui Slobodan Milosevic, au colaborat cu activiștii egipteni pentru ca metodele de protest să fie non-violente[14].

A fost aleasă ziua de 25 ianuarie, deoarece coincide cu „Ziua Poliției Naționale” și manifestanții doreau să protesteze în fața Ministerului de Interne împotriva abuzurilor poliției. Imediat cum a fost aleasă ziua mai multe ONG-uri și partide politice și-au manifestat simpatia și solidaritatea cu protestul care urma să aibă loc. Printre acestea se numără „Mișcarea Populară Democrată”, „Mișcarea Tinerilor pentru Dreptate și Libertate” dar și partidele politice „Ghad El-Thawra”, „Karama”, „Wafd”, „Frontul Democrat”[15]. În continuare, „Mișcarea Tinerilor 6 Aprilie” a fost cea care a făcut propagandă protestului, împărțind 20 de mii de pliante pe care scria:„Voi protesta pe 25 ianuarie pentru a obține drepturile mele”. Acestor organizații li s-au adăugat și o serie de figuri publice, printre care romancierul Alaa Al Aswany, scriitorul Belal Fadl dar și actorii Amr Waked și Khaled Aboul Naga. Cu toate acestea au fost și organizații care au preferat să nu participe la acest protest și aici sunt menționate partidul de stânga „Unionist Progresiv Național” dar și Biserica Coptă, care ia îndemnat pe creștini să nu participe la ce urma să aibă loc pe 25[16].

În ceea ce privește punctul de vedere extern, acesta a fost împărțit între cei care credeau că în Egipt ar putea avea loc un eveniment similar cu cel din Tunisia, și cei care considerau că această țară nu este pregătită pentru o revoluție. În prima categorie, este încadrat fostul președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, care considera că Egiptul este următoarea țară în care ar putea să apară evenimente comparabile cu cele din Tunisia[17], de asemenea „The Washington Post” a comentat spunând:„ Revoluția Iasomiei ar trebui să servească drept un avertisment puternic pentru liderii arabi – începând cu Hosni Mubarak – deoarece refuzul lor de a face reforme politice și economice este periculos și de neconceput”[18]. În viziunea BBC-ului însă, problema ar fi fost faptul că „majoritatea egiptenilor nu văd vren fel prin care își pot schimba țara sau viața, fie că este vorba de acțiuni politice, vot, activism sau proteste stradale”[19].

Revoluția

Astfel, poporul egiptean s-a revoltat pe 25 ianuarie 2011, protestele au izbucnit în mai multe orașe egiptene dar „epicentrul” a fost in Cairo, mai precis în locul considerat inima capitalei și anume Piața Libertății sau Tahrir[20]. Demonstratarii îi cereau președintelui Mubarak să demisioneze dar și organizarea de alegeri libere și democratice.Guvernul însă a refuzat din start cererile demonstratarilor, aceștia fiind numiți „psihopați” și mai mult numărul răniților dar și al morților reflectă brutalitatea cu care poliția a încercat să calmeze populația, iar cu ajutorul internetului dar și al jurnaliștilor au apărut destule imagini cu oameni uciși sau bătuți de către forțele de ordine.

Din aceasta cauză a doua zi pe 26 ianuarie în tot Egiptul este oprit accesul populației la internet, acest lucru fiind o premiere mondială în ceea ce privește cenzura, iar o acțiune de asemenea amploare nu putea să aiba decât un singur scop și anume să îi descurajeze pe contestatari, însă rezultatul real al acestui demers a fost de a crește determinarea acestora, care au continuat să vină în număr și mai mare în Piața Tahrir[21]. După alte câteva zile în piață a ajuns și Mohamed ElBaradei, acesta este fostul director general al Agenției Internaționale a Energiei Atomice și un cunoscut diplomat egiptean, iar odată cu venirea acestuia masa de protestatari căpătau un lider care să-i conducă[22].

Astfel, Mubarak s-a văzut nevoit să țină un prim discurs dintr-un total de trei discursuri, adresate în special celor care ocupaseră piața, în cadrul primului acesta a promis că va forma un nou guvern dar în același timp a exclus varianta în care și-ar da demisia, desigur acest lucru nu a făcut decât să-i înfurie pe demonstratari care au continuat să vină în număr și mai mare în zilele care au urmat[23]. Un fapt important de menționat este ca armata a înlocuit poliția, acest lucru fiind în avantajul celor care protestau deoarece armata s-a dovedit a fi defapt aliatul acestora.

În cadrul celui de-al doilea discurs, acesta având loc pe 1 februarie, președintele a promis că nu va mai candida la alegerile din septembrie, dar că va rămâne la putere până atunci pentru a asigura o tranziție pașnică a puterii, totodată a numit pentru prima dată un vice-președinte în persoana lui Omar Suleiman, de asemenea a promis că va face mai multe reforme atât economice dar și politice, iar nici de această dată contestatarii acestuia nu au fost mulțumiți cu promisiunile lui Mubarak[24].

În cadrul ultimul discurs care a avut loc pe data de 10 februarie, șeful statului a declarat că îi va sporii puterea vice-președintelui, dar în același timp a anunțat că își va duce la capăt mandatul, reacția populației a fost aceiași ca și până atunci[25].

Pe data de 11 februarie, Mubarak își prezintă demisia, fapt făcut public de către vice-președintele Omar Suleiman, de asemenea puterea este preluată de către „Consiliul Suprem al Forțelor Aeriene Egiptene”(CSFAE)[26].

Urmări

Din punct de vedere al egiptenilor, această revoluție a fost un success total mai ales datorită faptului că pentru prima oară s-au putut organiza alegeri libere unde se putea alege dintre mai mulți candidați. Speranțele milioanelor de cetățenii erau în mâinile CSFAE care conducea statul și care avea puterea de a îl reorganiza pentru ca cererile formulate de către contestatari să fie respectate și aplicate. Însă o dată cu democrația la putere puteau venii și radicalii islamici care ar fi putut transforma Egiptul într-un stat similar cu Iran, dar atâta timp cât puterea era în mâinile armatei acest lucru ar fi fost greu de realizat.

În lunile care au urmat au existat numeroase alte proteste, împotriva guvernelor interimare, a armatei dar culmea și împotriva revoluției.A fost nevoie de mai multe luni pentru a se forma un consiliul care să se ocupe de redactarea unei constituții[27], au existat mai multe guverne care au fost dizolvate, toate aceste lucruri pentru a proteja „fragila” democrație egipteană. De asemenea au apărut și diferențe cu caracter religios având loc evenimente violente între musulmani și creștini copți[28]. Astfel, se poate spune că situația din Egipt era la fel de tensionată ca și înainte de „abdicarea” lui Mubarak.

Pe 22 noiembrie 2011, președintele CSFAE, mareșalul Mohamed Tantawi, a declarat că până în iulie 2012 vor avea loc alegeri prezidențiale[29], dar și că armata nu dorește să rămână la putere pentru prea mult timp. Această declarație vine în urma unor proteste împotriva forțelor armate, protestatarii considerând că aceștia doresc să rămână la putere pentru o perioadă nedefinită[30].

Cu toate acestea însă au loc o serie de reforme politice și economice dar și suspendarea parțială a „ Stării de Urgență”[31]instituită de Mubarak, iar lucrul cel mai așteptat de către egipteni a avut loc procesul fostului președinte. Cel mai important lucru de reținut din toate aceste evenimente care au urmat căderii președintelui, este faptul că armata a fost factorul decisiv în menținerea ordinii, aceasta a dorit ca lucrurile să reintre pe un făgaș normal chiar dacă anumite decizii i-au adus antipatia multor egipteni și nu în ultimul rând, armata a menținut democrația vie în Egiptul post-Mubarak.

Cu toate acestea pe plan internațional, mai mulți analiști politici au declarat că schimbarea politică din Egipt poate duce și la o schimbare în relațiile externe ale Egiptului, afectând tratate vechi ale țării, iar aici cele mai importante sunt tratatul politic și militar cu S.U.A, iar tratatul de pace semnat în 1979 între Egipt și Israel, chiar dacă a fost benefic pentru egipteni ar putea fi slăbit sau chiar respins de un nou regim.

Egipt sub Morsi

Pe 30 iunie 2012, la conducerea Egiptului este ales Mohammed Morsi, candidatul din partea „Frăției Musulmane”, fiind primit cu multă încredere de către populație, sperând că Morsi va duce la îndeplinirea dorințelor sale, de asemenea a fost primul președinte islamist, ales să conducă o țară arabă. Cu toate acestea însă lucrurile nu au progresat pe un culoar optimist, iar Egiptul se confrunta cu o nouă revoluție în mai puțin de doi ani.

Această revoluție a venit pe fondul mai multor evenimente care s-au succedat. Primul eveniment a fost acela de a îi forța pe liderii CSFAE să se retragă din armată, iar al doilea și cel mai important a fost acela de a își asuma complet puterea constituțională dar și de a propune draftarea unei noi constituții[32]. Aceste lucruri au stârnit atât antipatie cât și bucurie în rândul egiptenilor, care acum se vedeau împărțiți în două tabere cea pro si cea anti Morsi[33].

Liderii opoziției s-au declarat împotriva ambelor evenimente și au considerat că îi calcă pe urme predecesorului său.Momentul culminant a fost însă acela când o constituție redactată de către islamiști a ajuns pe masa președintelui, iar acesta a aprobat-o stabilind 25 decembrie ca dată pentru referendum, aceasta fiind aprobată și de către populație.

De asemenea poziția sa față de războiul civil din Siria, unde cerea o intervenție militară străină a dus la o scădere a popularității acestuia.

La fel ca și în cazul lui Mubarak, catalizatorul a fost și de această dată tot un ONG, denumit Tamarod[34]care semnifică„revoltă”, aceasta își propunea să strânga 15 milioane de semnături pentru a îl înlătura pe Morsi de la putere, iar protestele pe care urmau se le organizeze să fie tot non-violente. Încep astfel o nouă serie de proteste pe data de 28 iunie 2013, iar acestea se răspândesc rapid pe toată suprafața teritoriului egiptean[35].

Spre deosebire de cealaltă revoluție aici, protestatarii au i-au dat un ultimatum președintelui, lucru care demonstrează ca deși anunțate drept non-violente aceste demonstrații ar putea devenii și violente. Răspunsul președintele a venit rapid și anume în ziua imediat următoare deasupra Pieții Tahrir survolau elicoptere militare Apache[36]. Un alt lucru care deosebește cele două revoluții este poziția armatei care și ea la rândul său a transmis guvernului un ultimatum. Morsi a respins acest ultimatum chiar în cadrul unui discurs, în care declara că „ va apara legimitatea cabinetului său chiar cu prețul vieții”[37], în plus a mai adăugat ca nu există un „înlocuitor pentru legimitate”[38], considerând că tot ce se întâmpla în acel moment este o conspirație a celor care îl sprijineau pe fostul președinte Mubarak[39], aceștia dorind înlăturarea guvernului și a democrației, iar armata a replicat imediat, declarând ca „este pregătită să verse sânge împotriva teroriștilor și a nebunilor”[40].

Pe 3 iulie, Morsi a fost silit să își de-a demisia, printr-o lovitură de stat pusă la cale de către generalul Abdul Fatah Al-Sisi, comandantul Forțelor Armate Egiptene.

Astfel s-ar putea spune că s-a încheiat și a doua revoluție egipteană, dar cu toate că Morsi nu mai este la putere, lucrurile sunt departe de a fi calme în Egipt.Armata este din nou la putere, iar acest lucru a creat un val de nesiguranță în rândul oamenilor, mai ales datorită comportamentului violent al soldațiilor, mărturie stând iarăși filmulețe postate pe diverse site-uri și rețele de socializare.

Poziția partenerilor internaționali ai Egiptului este foarte strict, atât Uniunea Europeană, cât și S.U.A au cerut armatei să redea, urgent, puterea civililor. Mai mult s-a suspendat comerțul cu armament către Egipt[41], deoarece posibilitatea izbucnirii unui război asemănător cu cel din Siria este destul de ridicat.

În aceste condiții, „Frăția Musulmană” a declarat că „ va continua rezistența în fața sângeroasei lovituri de stat asupra legimității constituționale.Avem încredere că pacea și voința poporului vor triumfa în fața forței și presiunii militare”.

Concluzie

Egiptul a trecut de la o stare de letargie la o stare de alertă continuă, iar acest lucru pe termen lung cu siguranță va afecta populația, având în vedere numărul populației această situație ar putea genera evenimente mult mai mari, sângeroase și problematice pentru întreaga zonă.

Poporul egiptean este obișnuit să fie condus, mai ales pentru că pentru o bună parte a istoriei sale a fost sub suzeranitatea altor popoare, de aceea în momentul în care au devenit independenți, au ajuns în punctul în care au înlăturat monarhia.Ceea ce ultimii doi președinți au uitat este că poporul egiptean este ușor de manipulat, iar atâta timp cât existau reforme sociale și economice, politica era un subiect neinteresant pentru aceștia.

În același timp, tinerii au fost catalizatorul unor schimbări în toată lumea arabă, nu doar în Egipt, aceștia realizând puterea „armei” cunoscute drept internet și au profitat de ea până la epuizare. Astfel a avut loc simbolic spus o „trezire” a populației arabe, dar totuși o revoluție o dată la șase luni, nu poate duce la prea multe schimbări, deoarece nu există timp pentru ca un guvern să pună în aplicare ceea ce protestatarii își doresc să obțină, mai ales că armata joacă cel mai important rol în cadrul statului.Aceasta se bucură și de simpatia a câtorva milioane de egipteni, lucru care îi permite să intervină necontenită în problemele civililor.

Probabil pentru Morsi cel puțin una din cele mai importante greșeli a fost aceea de a îl numii guvernator al regiunii Luxor, pe un membru al organizației teroriste responsabile pentru masacrul din 1997, iar acest lucru a cântărit enorm în viziunea multor egipteni, fiind perceput drept o umilință la adresa, în primul rând a umanității dar și a lor[42].

Cu alte cuvinte, Egiptul nu este pregătit pentru democrație sau cel puțin o democrație europeană, deoarece după atâția ani de a fi conduși, aceștia nu ar știi ce să facă cu aceasta, lucru demonstrat clar prin înlăturarea unui președinte ales, chiar dacă măsurile pe care dorea să le aplice au fost supuse unui referendum și de asemenea de menționat ar fi faptul că deși islamist, acesta nu a făcut referire vreodată la legea islamică.

Din păcate pentru cetățenii săi, protestele probabil că vor continua în Egipt și cred că dacă lumea ar asista la o nouă revoluție în acest stat, nu ar fi privit ca o surpriză, mai ales că se pare că a devenit o specialitate a egiptenilor în ultimii ani.

NOTE

[1]http://www.europe1.fr/International/D-ou-vient-la-revolution-du-jasmin-375743/

[2]http://weekly.ahram.org.eg/2011/1034/special.htm

[3]http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2012/08/201282972539153865.html

[4]http://libcom.org/forums/news/protests-spread-tunisia-29122010

[5]http://documentarystorm.com/a-nation-in-waiting/

[6]http://documentarystorm.com/a-nation-in-waiting/

[7]http://documentarystorm.com/a-nation-in-waiting/

[8]http://documentarystorm.com/a-nation-in-waiting/

[9]The British Oxford Economic Atlas of the World

[10]http://www.carnegie.ru/publications/?fa=19660

[11]http://www.guardian.co.uk/global-development/poverty-matters/2011/feb/17/what-caused-egyptian-revolution