⬆

Arles, mica Romă din Galia

Autor: Florentina Ţone

Arles îţi pică cu tronc de cu seara, când străzile înguste, dintre clădirile înalte, din piatră, sunt pustii, şi tu ai oraşul doar pentru tine. Şi-l ai pentru tine şi a doua zi de dimineaţă, când te trezeşti devreme cu scopul precis să-l cauţi pe Vincent.

Da, chiar pe el, pe Vincent van Gogh, care a trăit la Arles una dintre cele mai fructuoase, bogate perioade ale carierei sale. Căci a creat aici, din februarie 1888 până în mai 1889, mai bine de 300 de lucrări – şi urmele sale sunt încă prezente în oraş şi în regiune, şi sumedenie de turişti vin tocmai ca să le descopere.

Şi nu mă gândesc doar la Fundaţia „Vincent van Gogh”, al cărei rol e să-l omagieze pe Van Gogh găzduind expoziţii ale artiştilor influenţaţi de acesta (poarta de intrare – cu semnătura simplă, inconfundabilă, Vincent, şi câteva tuşe de galben şi verde într-o mare de alb, ca o pânză – e un obiectiv turistic în sine). Şi nu mă gândesc nici doar la Espace Van Gogh, fostul spital al oraşului, unde s-a tratat o vreme pictorul, şi a cărui grădină a redat-o, în 1889, în lucrarea „Le jardin de l’hôpital d’Arles”. Dar urmele lui Van Gogh se simt, de bună seamă, şi pe malul Ronului, aşa că te duci glonţ într-acolo, în locurile în care a pictat „La nuit étoilée sur le Rhône”. Nu, nu e noapte, cerul nu e luminat de Ursa Mare, lumina gălbuie a felinarelor cu gaz nu se reflectă în apă, nu e prilej de reverie căci oraşul s-a trezit şi, lângă tine, un tată grăbit fuge să-şi lase copiii la şcoală – dar spaţiul are totuşi o inexplicabilă magie pe care nu şi-o refuză niciun turist ajuns în Arles; cu-atât mai puţin eu.

Şi-apoi, în inima oraşului, e cafeneaua pe care-a pictat-o Van Gogh în „Terasse de café, le soir, place du forum” – şi ştii că eşti unde trebuie de vreme ce mai mulţi inşi fotografiază locul, căutând, cum faci şi tu, exact perspectiva laterală din lucrarea lui Van Gogh. Şi, pe parcursul zilei, pentru că oraşul e asemenea unei cutii pentru bijuterii mici şi compacte, vei ajunge de mai multe ori în faţa cafenelei – care e vopsită azi în galben doar ca să fie întocmai cu pictura; în septembrie 1888, culoarea era dată felinarul care lumina terasa.

Mai departe, lângă Arene, e un semn care arată că Vincent a pictat participanţii la una dintre festivităţile oraşului, găzduită de vechiul amfiteatru roman – şi că nu l-a interesat, ca pe Picasso, spectacolul cu tauri din arenă, ci spectacolul uman din tribune. Şi poţi să reconstitui uşor portul arlezian din pictura lui colorată, „Les Arènes d’Arles”, care se află astăzi la Muzeul Ermitaj, în St. Petersburg. Şi sunt reprezentate în picturi şi podul Trinquetaille, şi „casa galbenă” în care a locuit, din Place Lamartine (casa a fost distrusă de bombardamentele din 1944), şi o alee cu sarcofage din cimitirul roman, Alsycamps, şi podul Langlois, la 2 km de oraş. Iar în grădina publică din Arles se găseşte, sculptat, capul lui Vincent, cu urechea stângă tăiată – aşa cum a fost, nu cum s-a înfăţişat în autoportret, cu cea dreaptă bandajată (pictorul a pus pe pânză reflexia sa în oglindă).

Ce a căutat Vincent aici? Ţi-o spun şi ghidul, şi pliantele, şi ştii şi tu bătând străduţele dimineaţa şi seara. A căutat lumina. Iar galbenul cald din picturile sale îţi spune că a şi găsit-o. Lumina din câmpurile de lângă Arles, din vasul cu floarea soarelui, galbenul cafenelei din Place du Forum, galbenul luminos, strălucitor, al nopţilor înstelate – capodopera „La nuit étoilée”, astăzi la muzeul MoMA din New York, a fost pictată la doar 25 km de Arles, la Saint-Rémy-de-Provence. Pasionat de astronomie, de galaxii, de constelaţii, artistul îi scria fratelui său Theo în aprilie 1888: „Trebuie să pictez o noapte înstelată peste chiparoşi sau, poate, peste lanuri de grâu copt”.

Mica Romă din Galia

Dar Arles nu însemnă doar Van Gogh, în ciuda acestei prezentări detaliate. Arles e în primul rând colonia romană înfiinţată de Iulius Cezar în anul 46 î.Hr., ca răsplată pentru ajutorul primit în războiul împotriva lui Pompei. Massilia/Marsilia îl sprijinise pe Pompei, Arelas/Arles, pe Cezar – aşa că acesta îi aşază aici pe veteranii celei de-a VI-a Legiuni romane, Ferrata, întemeind Colonia Julia Paterna Arelate Sextanorum. Iar dintr-o înjghebare de locuinţe din piatră şi stuf, Arelate (vechea denumire celtică a aşezării) devine oraş roman cu acte în regulă şi, pe măsură ce trec anii, cu structură tipic romană, cu Forum, teatru, arene, circ, băi romane. Să nu vă mire, de pildă, că Arles e locul care găzduieşte astăzi cel mai mai mare număr de ruine romane după Roma. Şi bine păstrate, pe deasupra – o să vedeţi cu ochii voştri, traversând oraşul. Iar ansamblul de monumente romane din Arles, alături de cele de inspiraţie romană, se află încă din 1981 pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO – şi e unul dintre marile motive ale oricărei vizite.

Iar noi suntem acolo unde a început totul – în cryptoportico, galeriile subterane construite, în 30-20 î.Hr., pentru a susţine colonadele Forumului, inima oricărui oraş roman. Roca specifică zonei şi râul din apropiere au făcut necesare aceste structuri suplimentare de rezistenţă, iar noi le vizităm cu inima mică: în galerii e semiîntuneric şi nu se ştie niciodată ce poate să apară după un zid, un stâlp, o bucată de marmură albă, din Alger. Cum am ajuns aici? Coborând mai multe rânduri de trepte, care pornesc din holul Primăriei din Arles – faceţi bine să nu le rataţi, căci vă veţi priva de o experienţă cu totul neobişnuită. Şi ieşind din galerii, încă în clădirea Hôtel de Ville, aruncaţi o privire şi spre tavan. Ingenioasa îmbinare a părţilor care alcătuiesc cupola e încă un mister – şi prilej de studiu pentru elevi ai şcolilor de arhitectură de azi şi de ieri.

Teatrul Roman a apărut în peisajul aşezării în anii 20-10 î.Hr., contemporan cu cele de la Roma – putea primi pe-atunci în jur de 10.000 de spectactori. Poate încă primi 3.000, căci e şi astăzi parte din identitatea oraşului, găzduind în timpul verii spectacole, concerte, festivaluri. „Dacă eşti dispus să te lupţi cu ţânţarii”, glumeşte ghidul nostru, în timp ce ne înfăţişează, unul după altul, straturile de istorie ale construcţiei. Din măreţia de altădată a structurii romane au mai rămas şi două coloane – „văduvele”, le zic localnicii – şi, cu timpul, multe descoperiri au luat drumul muzeelor: „Venus din Arles” a fost dăruită lui Ludovic al XIV-lea şi se află astăzi la Luvru.

Şi mergem către Arenele Romane – ridicate în primul secol al erei noastre, între cele douăzeci de amfiteatre de prim rang ale lumii romane, acomodând pe-atunci 20.000 de spectatori. Un episod aparte în istoria edificiului are loc în Evul Mediu, când arenele devin, la propriu, un oraş, o fortăreaţă. Cu case şi turnuri în incintă, acolo unde se desfăşurau odată spectacole cu animale şi gladiatori. „La Cité Arénoise” i s-a spus – iar construcţiile din arenă au fost demolate abia în 1826-1830, după care amfiteatrul şi-a recăpătat menirea de a distra localnicii. Astăzi găzduieşte corride – şi tradiţionala Feria d’Arles (anul acesta, între 19-22 aprilie).

Şi mai e ceva: ca şi la Aix şi-al său Cours Mirabeau, Arles se învârte în jurul Arenelor Romane. Iar oraşul în sine e foarte compact, din orice punct până la următorul ai impresia că sunt doar câţiva paşi. Şi dacă simţi că te rătăceşti, ridică ochii. O să vezi fie o frântură din peretele impresionant al amfiteatrului, fie malul Ronului. Admiri simplitatea, structura ordonată a oraşelor romane, totul pare la îndemână – iar Arles e un exemplu de oraş roman care trăieşte, la 2.000 de ani de la înfiinţarea lui. Şi când ieşi din hotel, în ultima zi, te duci fără să vrei înspre Arene, să-ţi saturi ochii înainte de plecare. Peste o oră şi un pic suntem în Marseille Airport. Bate vântul (poate chiar mistralul), dar, spre dezamăgirea noastră, nu atât de tare încât să fim obligaţi să mai stăm. Am fi acceptat cu plăcere.

À la prochaine, Provence! Şi nu uitaţi: vine vara, iar un vechi proverb provensal zice, în chip cum nu se poate mai potrivit, „fai pas bon travaia quand la cigalo canto” – atunci când cântă cicadele, e prea cald ca să munceşti. Aşa că puteţi să vă apucaţi de planificat vacanţe.

Acest text este un fragment din articolul "Cinci zile în Provence", publicat în numărul 207 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de difuzare a presei, în perioada 15 aprilie – 14 mai 2019, și în format digital pe paydemic.com.