Realitățile crude ale Americii de Nord
Ceea ce ar putea părea un drum inițiatic, de vreo șase ore de condus, cu tot cu pauza fiziologică de pe la vreo benzinărie, se poate transforma într-o revelație socio-politică.
Practic, treci de la un sistem socialist nătâng, aducător de mizerie pe termen lung, la un capitalism aparent crud, care te lasă lat dacă nu ai „meciuri în picioare”. Este vorba despre Canada, cu provincia ei francofonă, Québec, și de Statele Unite, cu Massachusettsul ei agitat și nonconformist.
Bunăoară, călător fiind, nu te mai poți rezuma la a privi partea plină a paharului, respectiv superbele muzee de artă și de tehnologie, arhitectura colonială a vechilor clădiri din centru și cafenelele boeme. Realitățile crude ale Americii de Nord vin peste tine ca un tăvălug, chiar dacă ești doar în trecere.
De pildă, se poate întâmpla ca, în periplurile tale, să ai nevoie de asistență medicală. Dacă te nimerești cumva în centrul metropolei canadiene Montréal, „ghinion!”, vorba unui clasic. Cel mai mare spital universitar din oraș, în care s-au investit recent sute de milioane de dolari, arată post-apocaliptic.
Duhori incredibile, resturi de mâncare și lichide aruncate pe jos, oameni ai străzii drogați (probabil cu fentanil, substanța psihotropă care-ți prăjește creierul și te transformă în zombi) și tot felul de indivizi dubioși care vorbesc singuri sau urlă. Asta simți, vezi și trăiești în sala de așteptare de la Urgența celui mai modern și central spital din Montréal – CHUM.
Urmează triajul: mama, tata, dacă ești cetățean sau nu, dacă mai ești căsătorit, cu cine, unde lucrezi, ai aceeași adresă? Semnezi un formular că ești de acord ca spitalul să utilizeze datele tale personale. Ce să faci?! Semnezi... Până la urmă, te doare. Mască, obligatoriu mască! N-am terminat cu măștile? Nu, acum e epidemie de rujeolă.
Oricum, e bine că măcar masca te mai ferește de duhori. Aștepți cuminte, ore în șir, cu durerile tale cu tot, că doar de aia ai venit la Urgență. Între timp, câțiva oameni fără adăpost (homeless) încep să-și care unii altora picioare-n cap. Nimeni nu intervine. Apare Paza, după ce unul dintre ei nu mai mișcă. Durează aproape 15 minute ca șase agenți de securitate să-l convingă pe agresor să iasă din spital. Nu-l ating. Un om obișnuit, plătitor de taxe și impozite, dacă ar fi făcut așa ceva, ar fi fost deja în arest. Agresorul drogat – nu, el are dreptul, e „defavorizat”, după cum i se explică unui cetățean, la fața locului. Totul miroase îngrozitor a ideologie, la propriu și la figurat. O ideologie care începe să bântuie ca o stafie, de data aceasta America.
Șantiere interminabile și oameni ai străzii
În secolul al XXI-lea, într-una dintre cele mai bogate țări ale lumii, timpul de așteptare la Urgență este, în medie, de nouă ore. Mesaje sonore, care tulbură adormirea suferindă a nefericiților pacienți, avertizează că niciun act de violență împotriva personalului nu este tolerat. Oare pe ce fel de precedente se bazează frecvența distopică a acestor mesaje?
S-au cheltuit sute de milioane de dolari pentru adăposturi, astfel încât oamenii străzii să nu mai stea pe stradă, cel puțin când e foarte frig. Acum stau în spitale, în biblioteci, în scările blocurilor. Familiile care au copii înscriși la grădinițele din centrul Montréalului nu mai vor să-i lase pe micuți acolo din cauza scenelor la care sunt expuși privind pe fereastră – bătăi, exhibiționism, indivizi care-și administrează intravenos, în plină stradă, substanțe interzise.
Altfel, drumurile sunt praf și pulbere. Ca să ajungi la spital, trebuie să ocolești tot orașul, pentru că „se lucrează”. Cum vine vara, pe majoritatea străzilor urbei se deschid șantiere. În 2024 sunt, potrivit statisticilor, aproximativ 900 de șantiere. Da, nu este nicio exagerare. Dar tot e bine, pentru că anul trecut au fost, conform acelorași statistici, 1.040. Deci se lucrează și drumurile sunt praf.
Montréal intră în categoria celor mai ideologizate orașe din lume, prin contrastul teribil între programele de așa-zisă incluziune și deprecierea continuă a infrastructurii – gropi în carosabil ca după bombardament, piste de biciclete pe care nu circulă aproape nimeni, gunoaie neridicate la timp etc. Primărița Valérie Plante a reprezentat și încă reprezintă o catastrofă pentru cea mai mare urbe francofonă după Paris. O spune presa locală, care atrage atenția că mult clamata preocupare pentru mediu a doamnei Plante riscă să îngroape în mizerie orașul.
Unde mai pui că, de la legalizarea marijuanei, în 2016, lucrurile au luat-o la vale. Pandemia a pus capac, generând o explozie a dependențelor de alcool și droguri, precum și a bolilor psihice. Totul pare că se întâmplă cu complicitatea autorităților, dispuse să discute despre orice altceva decât despre marea criză socială care se apropie amenințător. Școala e incapabilă să livreze tineri bine pregătiți. Sistemul de sănătate e în colaps. Puterea de cumpărare a canadianului obișnuit a scăzut cu 50%.
Sigur, în Europa, nimeni nu prea vorbește despre aceste realități de peste Ocean și nici nu sesizează pericolul care vine dintr-acolo. Oricât de îngăduitor ai fi în privința evoluției lucrurilor, nu poți ignora bizareriile (ca să nu spunem destructurarea) care au cuprins lumea americană, mai ales în ultimii ani.
Pare să fi apărut de nicăieri un nou proletariat, format din oameni care pretind mai mult decât oferă societății care le asigură existența.
De aici pornești pe drumul inițiatic, din Canada spre Statele Unite, dominat de gândul că anii ’70-’80 ai secolului trecut au fost o fata morgana a umanității secătuite, de după cel de Al Doilea Război Mondial. Prosperitatea, curățenia și rânduiala de atunci par a nu fi existat vreodată. Și, totuși, privești clădiri de birouri, case, parcuri, spitale vechi și înțelegi că a fost cândva o astfel de lume.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 272 al revistei „Historia”, (revista:272) disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: WIkimedia Commons, Arhiva autorului
