Abaţia-necropolă a Plantageneţilor

Ascunsă între colinele Văii Loarei, Abaţia Fontevraud pare, la prima vedere, doar o altă relicvă monastică franceză. Dar în curtea sa tăcută, printre ziduri albe, se odihnesc – cine ar fi crezut? – regii Angliei, departe de insula pe care au stăpânit-o. Nu doar mormintele, ci și o hotărâre cu greutate istorică au transformat abaţia într-o necropolă a Plantageneţilor. O istorie regală, monastică și penitenciară care se întinde pe aproape nouă veacuri.

Coborând dinspre Saumur, drumurile se strecoară printre sate, printre vii ordonate și printre copaci bătrâni ce filtrează lumina pe Valea Loarei. Prin vegetaţia domoală se ivește un ansamblu arhitectural vast și neobișnuit de alb: Abaţia Regală Fontevraud. Nimic nu prevestește măreţia istoriei ce doarme aici. Și cu atât mai puţin faptul că în această așezare monastică franceză se află mormintele a patru dintre cei mai importanţi membri ai dinastiei Plantagenet – inclusiv cel al lui Richard Inimă de Leu.

Am aflat întâmplător, răsfoind un ghid local. M-am oprit, am recitit de două ori. În Fontevraud? În Franţa? Regele cruciat al Angliei, soţia puternică a lui Henric al II-lea, Eleonora de Aquitania, și chiar Henric însuși? Nu în Westminster, nu în Canterbury, nu la Reading, ci într-o abaţie tăcută, la sud de Loara. Din acel moment, Fontevraud a devenit o destinaţie.

O abaţie pentru toate sufletele

Abaţia Fontevraud a fost întemeiată în anul 1101 de Robert d’Arbrissel, un predicator itinerant cu idei neobișnuite pentru vremea sa. D’Arbrissel, susţinut de contele de Anjou, a imaginat aici o civitas Dei – o cetate a lui Dumnezeu – unde bărbaţii și femeile, călugări și călugăriţe, aveau să trăiască separaţi, dar în aceeași comunitate religioasă, sub conducerea unei abatese/stareţă. Ideea era revoluţionară: abaţia era mixtă, dar sub autoritate feminină, ceea ce, în plin Ev Mediu, echivala cu o mică utopie.

Așezată în regiunea Anjou, Fontevraud s-a aflat de la început sub protecţia aristocraţiei locale, dar și a regilor din dinastia Plantagenet. Arhitectura sa reflectă ambiţiile și solemnitatea începuturilor, iar biserica abaţiei, construită în stil romanic angevin, este masivă, cu bolţi semicirculare și turnuri cilindrice, fără exuberanţele goticului francez de mai târziu.

O necropolă regală anglo-franceză

În secolul al XII-lea, Fontevraud a devenit necropola preferată a Casei regale Plantagenet. Henric al II-lea al Angliei, stăpân peste un imperiu ce se întindea din Scoţia până în Pirinei, a fost înmormântat aici, în 1189. Soţia sa, Eleonora de Aquitania, una dintre cele mai influente femei ale Evului Mediu, i s-a alăturat în 1204. Alături de ei, în centrul bisericii, se află și fiul lor, Richard Inimă de Leu, eroul cruciadelor, dar și Isabela de Angoulême, soţia lui Ioan Fără de Ţară. Despre Ioan se spune uneori, în legende locale, că ar fi fost înmormântat aici, dar istoric este confirmat că mormântul său se află la Worcester, în Anglia.

De cum intri în biserică nu poţi să nu simţi o întoarcere în istorie privind cele patru statui funerare din piatră policromă, așezate aliniat în naos, sub bolţile albe. Niciun sunet nu tulbură tăcerea tăioasă din interiorul bisericii. Doar pașii turiștilor se aud înfundat pe piatra veche. Regii Angliei... aici. În Franţa. Într-o abaţie de călugăriţe. E ca și cum Istoria ar fi făcut un ocol voit, ascunzându-și gloria într-un colţ tăcut de Anjou.

O abaţie sub protecţie regală

Prestigiul abaţiei a crescut în Evul Mediu târziu, odată cu consolidarea sprijinului regal francez. Din secolul al XV-lea, Fontevraud a primit protecţia directă a Curţii de la Paris, iar majoritatea stareţelor sale proveneau din înalta aristocraţie franceză – unele dintre ele chiar din familia regală Bourbon.

Abaţia Fontevraud impresionează prin coerenţa ansamblului său arhitectural, păstrat, în linii mari, timp de nouă secole. Planul iniţial romanic, simplu și robust, este vizibil în structura bisericii abaţiei, cu ziduri masive din piatră de tuf, bolţi semicirculare și o navă centrală largă. Timpul și nevoile ordinului au adăugat discret elemente gotice și renascentiste, fără a altera sobrietatea ansamblului.

Biserica domină spaţiul prin silueta ei echilibrată. Faţada vestică este marcată de două turnuri octogonale joase, neobișnuite pentru regiune, iar cele patru cupole circulare înălţate pe crucea transeptului amintesc de influenţa arhitecturii din Aquitania. Interiorul păstrează claritatea spaţiului romanic: colonade masive, abside simple, ferestre înguste care filtrează lumina în fâșii tăcute. În naos se află sarcofagele regale, aliniate cu sobrietate între coloane.

Dincolo de biserică, ansamblul monastic se organizează în jurul claustrului, curtea interioară care leagă principalele spaţii ale comunităţii. Aici se găsesc sala capitulară, refectoriul (sala de mese), dormitoarele, bucătăriile și spaţiile de depozitare. Sala capitulară, boltită în ogivă, este decorată cu picturi murale restaurate, care înfăţișează episoade biblice și portrete de stareţe. Refectoriul are proporţii alungite și o simetrie austeră – mesele din piatră erau comune, dar spaţiul era sacru prin rigoare și liniște.

Bucătăriile, găzduite într-o clădire distinctă de restul complexului, atrag atenţia prin forma lor poligonală și prin acoperișurile conice, susţinute de un sistem ingenios de ventilaţie – o raritate tehnică pentru perioada medievală. Acestea asigurau hrana zilnică pentru cele peste 300 de persoane care, în secolul al XII-lea, formau una dintre cele mai mari comunităţi religioase din Europa Occidentală.

De-a lungul secolelor au fost adăugate și alte spaţii – cămări, ateliere, pivniţe boltite și coridoare care unesc discret diferitele corpuri ale abaţiei. În ciuda acestei expansiuni, totul pare a răspunde unei logici monastice, în care funcţionalitatea și spiritualitatea coexistau fără ostentaţie.

De la sanctuar la închisoare

Revoluţia Franceză a schimbat definitiv cursul abaţiei. În 1792, ordinul fontevrist a fost dizolvat, călugăriţele alungate, și abaţia a fost transformată în închisoare. Napoleon Bonaparte, într-un gest de pragmatism rece, a decis ca vasta construcţie religioasă să nu fie risipită, ci utilizată pentru „reeducarea prin muncă“. Așa a început cea mai întunecată etapă din istoria Fontevraudului.

Până în 1963, timp de peste 150 de ani, Fontevraud a fost una dintre cele mai dure închisori din Franţa. Zidurile care odinioară protejau rugăciunea au devenit martore ale mizeriei, bolii și suferinţei. Frescele au fost distruse, pietrele smulse, altarul profanat. Celulele au fost construite în jurul curţii interioare (claustrului), iar bucătăriile au devenit ateliere de croitorie sau de fierărie. Sute de deţinuţi au trăit în regim de muncă forţată între aceleași ziduri unde altădată se ţineau liturghii regale.

Richard Inimă de Leu

Reconstrucţia: renașterea unui patrimoniu

Restaurarea Fontevraudului a început târziu, abia în anii ’70, după ce porţile penitenciarului s-au închis pentru totdeauna. Statul francez a înţeles atunci că nu putea lăsa să se piardă un loc cu o asemenea încărcătură. Pietrarii au desprins cu răbdare straturile grele de ciment, arhitecţii au redat forma bolţilor prăbușite, iar istoricii de artă au adus din nou la lumină decoraţiunile originale – ca și cum ar fi șters urmele unei lungi suferinţe.

Din anii ’80, abaţia s-a redeschis vizitatorilor, iar în 2000 a fost inclusă pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Astăzi, zidurile ei adăpostesc expoziţii de artă contemporană, spaţii de cercetare și chiar un hotel modern, care contrastează deliberat cu sobrietatea ansamblului monastic. Și totuși, adevărata inimă a locului rămâne naosul, acolo unde lumina cade blând pe efigiile funerare ale Plantageneţilor, iar liniștea apasă cu greutatea unei istorii vechi de nouă secole.

Iar când părăsești abaţia și drumurile se pierd din nou printre vii și sate, cu copacii filtrând lumina de pe Loara, nu poţi să nu te gândești că în această aparentă tihnă a Anjou-ului istoria Angliei și-a găsit un adăpost neașteptat. Ca și cum gloria celor patru figuri regale s-ar fi retras în umbră, într-un colţ al Franţei, așteptând să fie redescoperită de un călător care, răsfoind un ghid, ridică uimit privirea spre zidurile albe ale Fontevraudului.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 285 al revistei „Historia” (revista:285), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.