Anglia Plantageneților de la A la Z
Dinastia Plantageneților a condus Anglia din 1154 până în 1485, mai mult decât orice altă familie regală. În timpul acestei perioade îndelungate, țara și modalitatea în care aceasta era condusă au cunoscut schimbări semnificative. La început, Anglia propriu-zisă era parte a unei confederații de state și principate aflate sub conducerea teoretică a regelui englez, iar multe dintre aceste state se aflau de fapt în Franța. Cu timpul, regii au pierdut controlul asupra acestor teritorii de peste Canalul Mânecii, iar în 1485 mai rămăseseră doar cu Calais.
Unul din motivele pentru această micșorare a statului a fost că marii baroni și-au pierdut treptat interesul pentru aventurile din străinătate și au început să se identifice din ce în ce mai mult cu posesiunile din Anglia. În plus, regii Franței au început un proces de centralizare în urma căruia au reușit să-i alunge pe englezi de pe continent, cu prețul unui război devenit faimos – Războiul de 100 de ani. Plantageneții au încercat să-și extindă controlul asupra Țării Galilor – cu succes, Scoției – unde nu au reușit, și Irlandei – un parțial succes. În secolele guvernării Plantageneților, Anglia a cunoscut lupte politice între rege și baronii locali, lupte care au dus la recunoașterea drepturilor supușilor și la fondarea Parlamentului ca partener în guvernare al Regelui.
ANJOU– acest ținut, ce corespunde, în mare parte provinciilor, Loire și Maine de azi, a fost moștenit de Geoffrey al V-lea, fondatorul dinastiei. El era cunoscut sub numele de ”Plantagenetul” din cauza numelui latinesc al unui arbust-Planta genista;se pare că Geoffrey al V-lea purta rămurele ale acestui arbust pe pălărie. Când Henry I a murit în 1129, Geoffrey a pretins coroana Angliei și a Normandiei în numele soției sale Matilda, moștenitoarea lui Henry. Fiul lor, care a devenit Henry al II-lea al Angliei în 1154, i-a succedat la conducerea ducatului de Anjou și a devenit de asemenea Rege al Angliei, Norma
ndiei și al altor provincii din vestul Franței. Împreună, aceste teritorii formau imperiul plantagent sau ”angevin”.
BRUCE– Edward I a petrecut o bună parte a domniei sale încercând să-și extindă controlul asupra teritoriilor pe care le conducea doar de iure, astfel că în 1292 l-a numit pe un anume John Baliol rege al Scoției. Robert Bruce, descendent al unuia din baronii lui William I, era celălalt pretendent la tronul scoțian. În 1298, împreună cu faimosul William Wallace, Bruce a învins armata engleză la Stirling Bridge. Conflicul cu englezii a continuat, și după ce Robert Bruce s-a încoronat singur rege, Edward a reușit să-l alunge din Scoția. Însă succesorul său incompetent, Edward al III-lea, n-a reușist să profite de pe urma succesului obținut de tatăl său. Bruce s-a întors în Scoția și a obținut o victorie finală împotriva englezilor la Bannockburn în 1314.
CONSTITUȚIILE DE LA CLARENDONau fost prezentate de Henry al II-lea episcopilor în 1164 în eforturile sale de a extinde controlul regal asupra bisericii. Cele 16 puncte ale documentului fac referire la obiceiuri vechi ce susțineau superioritatea justiției regale asupra celei ecleziastice. Arhiepiscopul Thomas Becket s-a opus regelui și a fugit în Franța, de unde conduce opoziția împotriva lui Henry al II-lea. Sfidarea lui Becket i-a adus moartea în 1170, când este ucis de trimișii regelui în catedrala de la Canterbury.
DESPENSERII– în anul 1312, Hugh Despenser, un baron dintr-o familie bună, a început să-l manipuleze pe slabul rege Edward al II-lea, atrăgându-și astfel mulți dușmani din rândul celorlalți baroni nemulțumiți de toate titlurile și pământurile pe care Despenser le primea de la rege. În 1321, lordul Roger Mortimer a condus o rebeliune împotriva regelui înainte de a fugi în Franța în 1323, unde i se alătură însăși regina Isabella, soția lu Edward. Aceștia s-au întors în Anglia în 1326 și i-au luat prizonieri pe rege și aliații săi. Cei doi Hugh Despenser, tată și fiu, au fost decapitați, iar regele a fost ucis în 1327.
ELEANOR DE AQUITANIA
– Eleanor era fiica lui William al X-lea de Aquitania, stăpânul unei zone imense ce acoperea mare parte a centrului și sud-vestului Franței. Ea s-a căsătorit mai întâi cu Ludovic al VII-lea, regele Franței, iar în 1152 cu viitorul Henry al II-lea Angliei. Ulterior, Eleanor a încercat să asigure câteva provincii din imperiul soțului său pentru fiii lor. După moartea acestuia în 1189, Eleanor a avut o mare influență asupra celor doi fii:Richard, rege între 1189 și 1199, și succesorul lui, John.
FIDELITATEAa menținut societetea feudală într-o stare de relativă stabilitate deoarece reprezenta baza responsabilității mutuale dintre lorzi și vasali. Jurămintele, fie ele pe Biblie sau pe relicve sfinte, erau vitale pentru obținerea și păstrarea oricărui tip de proprietate, iar vasalul era obligat prin aceste jurăminte să presteze servicii militare sau plăți în bani sau natură. Însă cu trecerea timpului, complicațiile moștenirilor și a subdiviziunilor proprietăților au făcut ca sistemul feudal să devină nefuncțional.
GROSSETESTE– Episcopul Robert Grosseteste a fost unul din genialii savanți ai bisericii engleze, fiind considerat unul din predecesorii Reformei. Profesor la Oxford, el devine episcop de Lincoln în 1235. A scris tratate pe probleme de teologie, științe naturale, astronomie, matematică, poezie și literatură clasică antică. A condamnat cu ardoare corupția în dioceza sa, l-a contrazis pe rege atunci când credea că acesta greșește, și în 1250 a călătorit la Roma pentru a se plânge de corupția existentă la curtea pontificală.
HENRY AL III-LEA– cel mai longeviv monarh din dinastia Plantageneților a urcat pe tron la vârsta de 9 ani, în 1216, și a murit 56 de ani mai târziu. Era un mare iubitor al ritualurilor religioase, dar și laice, extravagante, și a ordonat construirea unor monumente impresionante pentru sublinierea importanței bisericii și Coroanei. Reconstruirea sau extinderea Turnului Londrei, Westminster Abbey sau Westminster Hall sunt doar câteva din darurile către posteritate ale acestui rege.
INTERDICȚIAera un ordin emis de Papă sau de un episocp prin care se interzicea clerului să ofere unor indivizi riturile bisericești. Această sancțiune spirituală era menită să-i sperie pe oamenii care depindeau de preoți pentru confesiuni, botez sau împărtășanie. Mai mulți Papi au folosit această sancțiune împotriva unor regi care îi nemulțumeau:în 1170, Henry al II-lea a fost forțat, amenințat cu această interdicție, să-i permită exilatului Thomas Becket, să revină în țară. Între 1208 și 1213, întreaga Anglie a fost plasată sub interdicție papală de către Inocențiu al III-lea deoarece Regele John refuza să-l numească pe Stephen Langton arhiepiscop de Canterbury.
JOHN DE GAUNTa fost mezinul regelui Edward al III-lea. Când tatăl lui moare în 1377, lăsând coroana nepotului său, Richard al II-lea, John a devenit o figură importantă în scena politică engleză, cauzând controverse prin eforturile sale de a obține independența Coroanei față de Biserică. Atunci când fiul lui, Henry Bolingbroke, s-a revoltat împotriva regelui, John de Gaunt a rămas de partea Regelui, dar ulterior și-a susținut fiul în pretențiile sale la tron, pretenții care stau la baza Războiului Rozelor.
KINGHSIP– ideile contradictorii cu privire la autoritatea regală au stat la baza multor dispute politice în secolele domniei Plantageneților. Descendenții lui William Cuceritorul susțineau că sunt regi ”prin grația lui Dumnezeu”. Teoreticienii ecleziastici susțineu însă că regii trebuie să-l recunoască pe Papă ca fiind superior tuturor conducătorilor pământeni. Principalul rezultat al încercărilor de definire a drepturilor și obligațiilor Regelui și supușilor săi – incluzând aici și Magna Carta – au dus la dezvoltarea Parlamentului.
LLWYELYN AP GRUFFUDDa fost ultimul membru al unei dinastii galeze care a reușit să obțină independența în fața invadatorilor anglo-normanzi. În 1256-57 a gonit din Țara Galilor mai mulți lorzi englezi și s-a proclamat Prinț al Țării Galilor. Prin Tratatul de la Montgomery din 1267, Henry al III-lea a fost forțat să-i recunoască această poziție, dar succesorul său, Edward I, a reînceput războiul și s-a impus în ața galezilor. Llywelyn a fost omorât în timpul unei bătălii în 1282.
MONTOFRT– Simon de Montfort a fost unul dintre cei mai de încredere consilieri ai lui Henry al III-lea. Cu toate acestea, modalitatea în care acesta a administrat Gasconia, din funcția de guvernator, a făcut ca regele să se întoarcă împotriva lui. Până în 1258, Montfort s-a impus ca lider al opoziției baronilor care, în cadrul așa-numitului ”Parlament nebun”, a încercat să limiteze puterile regale. După ce l-a învins pe rege în bătălia de la Lewes, Montfort a convocat un parlament care a adoptat o serie de legi ce au contribuit la dezvoltarea instituției parlamentare.
NORMANDIA– ducatul Normandiei a făcut parte din teritoriile Coroanei engleze în timpul domniilor lui Henry al II-lea și Richard I, dar în 1204 Filip al II-lea al Franței și-a impus controlul asupra regiunii. Henry al III-lea a încercat în ma multe rânduri să recupereze ducatul, dar în 1259 a fost obligat să renunțe la toate pretențiile prin intermediul unui tratat care-i permitea să păstreze în schimb Gasconia și Insulele Anglo-Normande (sau Channel Islands). Englezii nu s-au împăcat cu pierderea Normandiei, iar în 1417 Henry al V-lea a emis din nou pretenții asupra ducatului. Normandia a trecut atunci sub controlul fratelui său, Ducele de Bedford, dar în timpul domniei lui Henry al VI-lea, francezii s-au impus definitiv în Normandia.
OLDCASTLE– Sir John Oldcastle, sau Lordul Cobham, a fost un mare proprietar de pământ care a devenit erou al războaielor împotriva francezilor. Astfel, el devine unul dintre favoriții lui Henry al V-lea. Oldcastle era însă și admirator al ideilor ”eretice” ale lui John Wycliffe. După ce a eșuat în încercarea de a-și convinge prietenul să renunțe la convingerile sale, Regele Henry al V-lea i-a permis acestuia să aibă parte de un proces în fața unei curți ecleziastice. El a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug, dar a reușit să scape din Turnul Londrei. A reușit să rămână un fugar timp de patru ani, dar a fost prins în 1417 și a fost ars pe rug pentru erezie și trădare.
PLĂGILE– Ciuma bubonică și pulmonară erau răspândită de o bacterie, Yersinia pestis, și au afectat Europa Occidentală în foarte multe rânduri între secolele XIV-XVIII. Cea mai mare epidemie de ciumă a fost cea care a izbucnit în vara lui 1348. În Anglia numărul victimelor este estimat la între un sfert și o jumătate din întreaga populație. Epidemia a afectat toate aspectele vieții oamenilor, dar unul din efectele pe termen lung a fost grăbirea colapsului sistemului feudal. Scăderea demografică a dus la scăderea forței de muncă, astfel că cei care aveau norocul de a scăpa de boală au putut să ceară mai mulți bani pentru serviciilor lor în loc să accepte termenii impuși de nobili.
QUO WARRANTO– În 1274, Edward I a încercat să pună capăt confuziilor cu privire la drepturile asupra proprietăților feudale ce se instalaseră în urma frecventelor războaie interne. Comisari aufost trimiși în teritorii, împuterniciți de mandatele de quo warranto(”ce justifică”). Acești comisari acceptau mărturii scrise sau jurăminte ale localnicilor ca dovezi ce susțineau titlurile de proprietate.
RICHARD AL II-LEAa ajuns pe tron la vârsta de 10 ani și a trebuit să guverneze o țară grav afectată de epidemia de ciumă. S-a confruntat cu succes cu o revoltă a țăranilor în 1381, dar n-a reușit să facă față presiunilor venite din partea baronilor. În 1388, când ”Parlamentul Nemilos” a încercat să-i impună foarte multe restricții, regele i-a arestat pe principalii săi opozanți și i-a executat sau exilat. În 1399, când Henry Bolingbroke, ulterior rege sub numele de Henry al IV-lea, s-a întors sfidător din exil, acesta a reușit să atragă în jurul său mai mulți baroni, iar Regele a fost arestat și închis.
SHEWSBURY– Henry al IV-lea avea nevoie de sprijinul lui Henry Percy, conte de Northumberland, și rudele sale pentru a controla nordul Angliei după ce uzurpase coroana de la Richard al II-lea. Însă cei de la care regele ceruse ajutorul ajung să se răscoale împotriva acestuia. Contele de Northumberland, împreună cu fiul și fratele său, Conte de Worcester, au adunat o armată și au purtat o bătălie împotriva armatei regale în iulie 1403, în nordul localității Shrewsbury. În mijlocul conflictului, fiul și fratele contelui au fost executați, însă Northumberland a scăpat cu viață deoarece regele avea nevoie de ajutorul său.
WAT TYLER–Wat, sau Walter, Tyler a fost principalul lider al răscoalei țărănești din 1381. El a condus un contingent de țărani din Kent care a prădat capitala și care i-a executat pe arhiepiscopul Sudbury și pe trezorierul Robert Hales. Pe 15 iunie, Richard al II-lea i-a convocat pe liderii rebeli la o întâlnire. Wat Tyler a fost prins, dus mai întâi la Spitalul Sf. Bartolomeu și apoi decapitat.
ADAM DE USK– Adam de Usk, unul dintre cei mai importanți cronicari ai epocii, era un avocat aflat în serviciul arhiepiscopiei de Canterbury. A fost martorul revoltei din 1381 și s-a alăturat armatei lui Henry Bolingbroke la detronarea lui Richard al II-lea în 1399. Ulterior, a devenit critic față de Henry al IV-lea, astfel că și-a petrecut anii 1402-1408 în exil, la Roma. Cronicasa prezintă anii 1377-1421 și oferă informații valoroase cu privire la evenimentele politice ale vremurilor.
VALOIS– Când Carol al IV-lea al Franței moare fără urmași în 1328, a fost încoronat vărul său, provenind din ramura Valois a familiei, ca Filip al VI-lea. Edward al III-lea al Angliei avea și el pretenții la tronul francez, prin legăturile materne, iar acest conflict pentru tron va duce la izbucnirea Războiului de 100 de ani. Războiul a continuat și în timpul lui Carol al V-lea și Carol al VI-lea. Henry al V-lea al Angliei s-a căsătorit cu fiica regelui francez Carol al VI-lea, negociind ca fiul acestora să moștenească tronul francez. Însă în timpul lui Henry al VI-lea războiul a fost reluat, sfârșindu-se abia în 1453 după bătălia de la Castillon.
WILLIAM, conte de Pembroke, a fost o figură politică și militară foarte importantă în vremea regilor Henry al II-lea, Richard I și John I. Henry al II-lea l-a numit tutorele fiului său, iar în timpul cruciadei din 1184-1186 a fost lădat de rege pentru calitățile sale cavalerești. În 1194, a fost numit conducătorul armatei engleze. Spre sfârșitul vieții, William devine regent în timpul minoratului lui Henry al III-lea.
EXILUL– Regele sau, în unele cazuri, membrii parlamentului putea ordona cuiva să părăsească țara fără niciun fel de proces. În timpul lui Edward al II-lea, parlamentul l-a forțat pe rege să-și exilexe apropiații, pe Piers Gaveston și membrii familiei Despenser. Detronarea lui Richard a II-lea a fost rezultatul încercării sale de a-l exila pe Henry Bolingbroke. Însă cel mai cunoscut caz de exil este cel impus de Richard I întregii comunități evreiești din țară, în 1290.
YORKși Lancaster – Războiul Rozelor a început atunci când domnia lui Henry al IV-lea, fost duce de Lancaster, a fost contestată de descendenții lui Edmund Duce de York. Cele două familii s-au luptat pentru tronul Angliei până în 1485 când Richard al III-lea, ultimul Plantagenet, a fost învins în bătălia de Bosworth de Henry Tudor, membru al unei ramuri a familiei Lancaster. Acesta a fondat noua dinastie regală a Angliei, faimoasa dinastie Tudor.
ZOUCHE– William de la Zouche a fost un cleric-politician care a fost numit Arhiepiscop de York nu de rege, ci de Papă. În ciuda relației conflictuale cu regele, Zouche i-a rămas fidel acestuia și a apărat granița nordică a țării în conflictele cu scoțienii.
