Romanul «Ruta subterană», cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016, lansat în România

Romanul ”Ruta subterană” (”The Underground Railroad”) este considerat cea mai bună carte americană de ficțiune a anului 2016. Mărturie stau prestigioasele premii și distincții primite, printre care National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017. Romanul publicat recent în traducere românească a atins primul loc în cele mai importante topuri de vânzare de carte americane. 

O plantație de bumbac din Georgia, mijlocul secolului al XIX-lea. Cora, o sclavă  rămasă orfană după ce mama ei a reușit să fugă, primește pe neașteptate propunerea de a evada ea însăși împreună cu un alt sclav, Caesar, abia sosit din Virginia. Așa începe o aventură uimitoare pe „ruta subterană“, o rețea de locuri și oameni care a existat cu adevărat, dar căreia autorul îi conferă valențe simbolice noi, transformând-o într-o autentică rețea de cale ferată subpământeană. Călătoria o va purta pe Cora prin mai multe state americane, „fiecare cu chipul lui“, după cum îi spune unul dintre șefii de gară care o ajută, fiecare cu propriul mod de a rezolva problema relațiilor dintre rase. Pe urmele celor doi evadați pornește un vânător de sclavi, temutul Ridgeway, care a căutat-o, cu peste zece ani în urmă, și pe mama Corei. Treptat, în tensiunea dintre urmăritor și urmăriți prinde contur un întreg conflict social și rasial, una dintre forțele motrice ale istoriei americane. Provocator și prin stilul plin de asperități, prin tonul egal și aparent impasibil cu care relatează răsturnările tragice de situație, romanul lui Colson Whitehead este o radiografie dură și totodată plină de patos umanist a istoriei Americii și a naturii ei profund ambivalente. 

Vă prezentăm mai jos un fragment din romanul ”Ruta subterană”:

Două săptămâni mai târziu, domnul Fields hotărî să le facă modelelor sale un tur de-adevăratelea al muzeului. Timpul petrecut în spatele vitrinei șlefuise calitățile actoricești ale lui Isis și Betty. Cele două simulară foarte bine că erau interesate de perorațiile domnului Fields despre secțiunea transversală a dovleacului și despre inelele anuale ale venerabililor stejari albi, despre geodele despicate cu cristalele lor violete ca niște dinți de sticlă, despre gândăceii și furnicile pe care oamenii de știință le conservaseră cu o substanță specială. Fetele chicotiră la vederea rânjetului încremenit al glutonului împăiat, a șoimului cu coadă roșie suspendat în picaj și a siluetei greoaie a ursului negru care se repezea spre vitrină. Prădători surprinși chiar în momentul când se năpusteau asupra victimelor.
Cora se uită la fețele de ceară ale albilor. Modelele domnului Fields erau singurele exponate vii. Albii erau făcuți din ghips, sârmă și vopsea. Într-o vitrină, doi pelerini în pantaloni și veste groase de lână arătau spre stânca din Plymouth1 în timp ce tovarășii lor de călătorie priveau de pe corăbiile din pictura murală. Ajunși în siguranță pe țărm, după aventura căutării unui nou început. Într-o altă vitrină, muzeografii asamblaseră o scenă din port, unde coloniști albi îmbrăcați ca niște indieni mohawk azvârleau, cu o voioșie exagerată, lăzi cu ceai peste bordul unei corăbii. Oamenii purtau felurite lanțuri în timpul vieții, dar revolta nu era greu de interpretat, chiar și atunci când rebelii purtau veșminte care să le anuleze vina.
Modelele se plimbară prin fața exponatelor ca niște adevărați vizitatori. Doi exploratori cu figuri hotărâte pozau pe o creastă de munte, privind în zare culmile dinspre apus, tărâmul misterios din fața lor, plin de primejdii și descoperiri. Cine știe ce-aveau să întâlnească acolo? Erau stăpâni pe viața lor și se avântau neînfricați în viitor.
În ultima vitrină, o piele-roșie primea o bucată de pergament de la trei albi cu siluete nobile, ale căror brațe deschise sugerau o atitudine de negociere.
— Ce-i asta? întrebă Isis.
— E un teepee adevărat, răspunse domnul Fields. Vrem să spunem în fiecare scenă câte o poveste, să punem în lumină modul de viață american. Toată lumea cunoaște adevărul faptelor istorice, dar, când îl vezi în fața ochilor...
— Acolo dorm? întrebă Isis.
El îi explică. După asta, fetele se întoarseră la vitrinele lor.
— Ce părere ai, Căpitane Jon? își întrebă Cora camaradul de corabie. Acesta e adevărul faptelor istorice?
În ultima vreme luase obiceiul să converseze cu manechinul ca să însuflețească scena pentru public. Vopseaua de pe obrajii căpitanului începuse să se cojească, lăsând la vedere ceara cenușie.
Coioții împăiați de pe postamentele lor nu mințeau, presupunea Cora. Mușuroaiele de furnici și pietrele își spuneau adevărul prin ele însele. Dar scenele istorice cu oameni albi conțineau la fel de multe inexactități și contradicții ca acelea în care își juca ea rolurile. Nu existaseră băieți negri care să frece puntea și să fie răsplătiți cu o mângâiere pe cap de către răpitorii lor albi. Un tânăr african atât de harnic, ale cărui cizme arătoase de piele le purta, ar fi fost în realitate ținut în lanțuri în cală, unde și-ar fi frecat trupul în propria scârnă. Sclavii lucrau câteodată la roata de tors, adevărat, dar de cele mai multe ori n-aveau nici o legătură cu ea. Nici un sclav nu se prăbușise vreodată mort peste roată și nu fusese măcelărit pentru că încurcase firele. Dar nimeni nu voia să vorbească despre adevărata rânduială a lumii. Şi nimeni nu voia să audă vorbindu-se despre ea. Cu siguranță nu monștrii albi aflați în clipa aceea de cealaltă parte a vitrinei, care-și lipeau boturile slinoase de geam, rânjind și huiduind. Adevărul era o expoziție schimbătoare într-o vitrină de magazin, manipulată când nu erai atent, ademenitoare și imposibil de atins vreodată.
Albii veniseră în acest ținut pentru un nou început și pentru a scăpa de tirania stăpânilor, exact așa cum negrii liberi fugiseră de ai lor. Dar idealurile pe care le promovau pentru ei înșiși le erau negate altora. Pe plantația Randall Cora îl auzise de multe ori pe Michael recitând Declarația de Independență, când vocea lui plutea prin colonie ca o fantomă furioasă. Nu înțelesese vorbele, cel puțin pe majoritatea, dar „creați egali“ nu-i scăpase. Albii care o concepuseră nu le înțelegeau nici ei, dacă „toți oamenii“ nu însemna cu adevărat „toți“. Dacă ei răpeau ceea ce aparținea altora, indiferent că era un lucru pe care puteai pune mâna, precum țărâna, sau ceva intangibil, ca libertatea. Pământul pe care ea îl arase și-l lucrase aparținuse indienilor. Cora știa că albii se mândreau cu eficiența masacrelor comise, când omorâseră femei și copii și le înăbușiseră viitorul din fașă.
Trupuri furate care lucrau un pământ furat. Era o mașinărie care nu se oprea, al cărei motor nesățios se hrănea cu sânge. Prin operațiile pe care le recomanda doctorul Stevens, se gândea Cora, albii începuseră să fure de-adevăratelea viitorul altora. Îi despicau și-l smulgeau de acolo, picurând de sânge. Pentru că asta faci, de fapt, când împiedici niște oameni să mai aibă copii – le furi viitorul. Îi chinuiești cât de mult se poate în viața asta pe Pământ, apoi le iei speranța că, într-o zi, seminția lor ar putea duce o viață mai bună.

Colson Whitehead (foto sus), una dintre vocile proeminente ale ficțiunii americane actuale, s-a născut la 6 noiembrie 1969 în New York. După absolvirea studiilor la Harvard University în 1991, a lucrat la revista Village Voice, perioadă în care a început să-și scrie primele romane. În timp, a predat la Princeton University, New York University, Columbia University, Brooklyn College, Hunter College, Wesleyan University și a fost scriitor în rezidență la Vassar College, University of Richmond și University of Wyoming. Din 2015 deține o rubrică despre limbă în New York Times Magazine. Este autorul a șase romane și a două volume de nonficțiune. Romanul său de debut, din 1999, The Intuitionist, a câștigat Quality Paperback Book Club New Voices Award și a fost finalist la PEN/Hemingway Award. John Henry Days, din 2001, a primit Young Lions Fiction Award, fiind finalist la National Book Critics Circle Award, L.A. Times Fiction Award și Pulitzer Prize. După volumul de eseuri The Colossus of New York din 2003, au urmat romanele: Apex Hides the Hurt în 2006, Sag Harbor în 2009, care a fost finalist la PEN/Faulkner Award, și Zone One în 2011. Volumul de nonficțiune The Noble Hustle: Poker, Beef Jerky & Death a apărut în 2014. Romanul Ruta subterană (The Underground Railroad, 2016; Humanitas Fiction, 2017), având contracte de traducere în peste 40 de țări, a acumulat un număr impresionant de premii și distincții, printre care cele mai importante două premii literare ale Americii —National Book Award 2016 și Pulitzer Prize 2017 —, precum și Andrew Carnegie Medal for Excellence 2017, la care se adaugă, tot în 2017, prestigiosul premiu britanic Arthur C. Clarke. Eseurile și proza lui Colson Whitehead au apărut în New York Times, New Yorker, New York Magazine, Harper’s și Granta.