«Regina mamă Elena a României  O biografie autorizată»/ Fragment jpeg

«Regina-mamă Elena a României. O biografie autorizată»/ Fragment

📁 Carte
Autor: Redacția
🗓️ 17 octombrie 2019

Viața reginei Elena, mama lui Mihai I al României, a fost o viață de Cenușăreasă derulată invers. Descendentă a țarinei Ecaterina cea Mare, a reginei Victoria și a lui Iacob I al Angliei, nepoată de împărați și fiică de regi, Elena părea sortită unei existențe senine de suverană. A devenit, într-adevăr, regină, dar nu a domnit niciodată. Tatăl, soțul, fiul și fratele ei au fost forțați, rând pe rând, să renunțe la coroană. A suportat umilințe la care femeile nu sunt de obicei supuse, și cu atât mai puțin reginele.

Prieten al familiei regale exilate, Arthur Gould Lee, autorul biografiei regelui Mihai (Coroana contra secera și ciocanul, Humanitas, 1998), a reconstituit povestea reginei-mamă bazându-se pe propria ei mărturie.

„Cu o privire împietrită, regele Mihai I al României s-a apropiat de mormântul alb de marmură din cimitirul Boix de Vaud din Lausanne. Pierdut în gânduri, a privit asupra sicriului din lemn de mahon roşu-cărămiziu, îmbrăcat în stindardul Casei Regale a României. Din paltonul său negru a scos o cutiuță din argint şi i-a deschis capacul. În ea se afla pământ românesc din patrie. Îndurerat, el a pus pământ din această cutiuţă pe sicriul reginei Elena. Pământ al patriei, care i-a legat pe Mamă şi Fiu şi în vremuri bune, dar mai mult în vremuri negre.“ – Illustrierte Neue Welt, 15 decembrie 1982

Arthur Gould Lee
Regina-mamă Elena a României
O biografie autorizată
Humanitas, 2019
Traducere de Liana Alecu


Regima mama Elena a Romaniei jpg jpeg


Fragment:

Prefaţă

"Prin descendenţă şi înrudiri, regina-mamă Elena a României are, desigur, sânge regesc. Ramificaţiile strămoşilor ei se pierd în negura vremii. Atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă, ea descinde, prin ţarul Pavel I, din Ecaterina cea Mare. Pe partea mamei, ea se trage, prin două linii distincte — una prin regina Victoria şi mai mulţi regi George, cealaltă prin regii Prusiei —, din Iacob I al Angliei.

Dintre străbunicii ei, unul a fost rege, altul împărat, iar o străbunică regina-împărăteasă a Angliei. Un bunic a fost rege, iar celălalt împărat. Un unchi a fost împărat. Tatăl, soţul şi fiul au fost toţi regi. Printre verii ei, decedaţi sau aflaţi în viaţă, se numărau şi se numără regii Angliei, Danemarcei, Norvegiei şi Suediei. Regele Paul al Greciei este fratele ei, iar ceilalţi doi fraţi ai ei au fost regii Greciei înaintea lui. Ea este verişoară primară cu ducesa de Kent şi cu ducele de Edinburgh şi verişoară de gradul trei cu regina Elisabeta a Angliei.

În adolescenţă părea să fie absolut sigur că, având atâtea rude încoronate, ea era sortită unei vieţi strălucite şi senine de regină, soţie de rege. Dar Destinul a decis altfel. O dată cu sfârşitul adolescenţei, viaţa ei a devenit o lungă succesiune de necazuri, atât în privinţa averii, cât şi a sentimentelor. Zborul ei printre nori a fost întrerupt brutal de prăbuşiri ameţitoare, urmate mult mai târziu de întoarceri neaşteptate pe culmile gloriei. A devenit regină, dar n-a domnit niciodată. A fost martoră la abdicarea forţată a tatălui, a soţului şi a fiului ei. A simţit gustul fericirii, aventurii, pericolului, triumfului, dar a suferit şi nenorociri şi umilinţe atât publice, cât şi personale, cum puţinor femei le este dat să îndure.

Întotdeauna, exceptând perioadele de exil, ea s-a aflat lângă treptele unui tron. Odată i s-a spus că viaţa ei seamănă cu povestea Cenuşăresei, dar inversată şi repetată întruna. Pentru că, în cazul ei, povestea nu s-a sfârşit, ci a început cu fericirea, când mica prinţesă din palatul părinţilor ei adoraţi, prinţul moştenitor şi prinţesa moştenitoare ai Greciei, petrecea ore fericite, jucându-se fără griji, sub cerul însorit al Atenei.".

Un început şi un sfârşit 

[…]

«„Lunile treceau liniştite şi monotone, ceea ce mie mi se părea normal, în timp ce Carol îşi petrecea toate dimineţile cu regimentul lui staţionat la Sinaia. Tânjeam de dorul familiei mele, dar, întrucât eu şi Carol nu reuşeam să ne acomodăm deocamdată, mi-am dat seama că nu era momentul să o invit la mine pe sora mea. Desigur că eu eram singură mai tot timpul. Regele Ferdinand şi regina Maria începuseră o serie de vizite oficiale în străinătate, care erau programate să dureze vreo câteva luni. Citeam mult şi uneori mă plimbam cu Carol, pe jos sau cu maşina, ceea ce pe el nu-l încânta deloc. Mie îmi plăcea la nebunie să explorez dragul şi vechiul Peleş şi, deşi nu era pe gustul tuturor, avea totuşi un aer de «castel fermecat», pe care îl găseam fascinant.“

Castelul era construit în stil gotic, având o sută cincizeci de camere, o mulţime de coridoare labirintice, grădini suspendate pe mai multe niveluri, iar interiorul era greoi, întunecos şi decorat cu mult lux. Plafonul holului de la intrare era special proiectat pentru Carmen Sylva, care adora să privească cerul, astfel încât se deschidea în mod miraculos prin rulare şi lăsa soarele să pătrundă înăuntru. Multe dintre apartamentele particulare păstrau neatinsă atmosfera veche de zeci de ani, iar apartamentele regelui Carol I au fost lăsate exact ca în ziua în care a murit, până şi carnetul lui de însemnări era deschis, iar tocul era aşezat alături pe biroul lui.

Dar Peleşul deţinea şi foarte multe objets d’art de mare valoare, inclusiv o frumoasă colecţie de picturi rare şi celebre, capodopere care mai târziu, îşi aminteşte regina Elena, „în anii cumpliţi ai războiului, s-au dovedit a fi un permanent loc de refugiu şi de relaxare“.

Cu excepţia locuinţelor personalului de serviciu şi a unei aripi pe care o ocupau aghiotanţii şi alţi membri ai Curţii, Castelul Peleş nu mai era locuit. Când regele şi regina veneau la Sinaia, ei locuiau la Pelişor, care fusese proiectat şi decorat în stilul inconfundabil al reginei Maria.

În cursul anului, au fost vizitaţi de membrii familiei prinţului Carol. Regina Maria era bună la suflet, generoasă şi romantică. Acum era preocupată de vreun amănunt, iar în următorul moment intervenea într-o problemă de importanţă naţională. Oricum, regina Maria nu ţinea cont de părerea nimănui, nici în viaţa personală, nici în cea oficială. Având o încredere neclintită în justeţea acţiunilor ei, caracterul ei puternic domina viaţa de la Curte.

Spre deosebire de ea, regele Ferdinand, mai în vârstă decât ea cu zece ani, era liniştit şi blând, cufundat în universul problemelor lui, dar nu mai puţin cumsecade. Ceilalţi membri ai familiei le semănau părinţilor. Nicolae, fratele lui Carol, era vesel şi amuzant, oricând pus pe glume, la fel ca şi buna şi blânda lui soră Maria, cunoscută sub numele de Mignon. Cea mai mică dintre ei, Ileana, era pe atunci o frumuseţe de fetiţă de doisprezece ani.

A fost bine că Elena o chemase cu mult timp înainte pe domnişoara St. John, fosta bonă a mamei ei de la Atena, căci naşterea a avut loc prematur, la Foişor, pe 25 octombrie 1921.

Au fost complicaţii şi un timp nici nu s-a crezut că mama şi copilul vor scăpa cu viaţă.

„Din fericire“, scrie regina Elena, „mama aranjase ca dragul prof. Louros, bătrânul nostru medic de familie, care o asistase şi pe ea când mă născusem eu, să vină la Sinaia, căci, dacă nu era el, n aş fi fost salvată nici eu, nici copilul. Înainte de a veni el, în timpul fazelor critice, Rosa mi-a fost sprijin de nădejde. Regina Maria s a întors din călătoriile ei exact înainte de naştere, dar mama, deşi călătorise pe traseul cel mai scurt, şi-a văzut nepotul abia când a împlinit opt zile.“

Familia română era încântată că succesiunea la tron fusese asigurată prin naşterea unui băiat şi s-a luat hotărârea să fie botezat Mihai, după numele celui mai mare erou din istoria României. Bucuria Elenei şi a mamei ei legată de naşterea unui fiu a fost umbrită numai de faptul că evenimentul se produsese exact în ziua morţii lui Alexandru în urmă cu un an, o coincidenţă pentru care Elena se rugase să nu se întâmple când simţise că se apropie momentul naşterii. Marea fericire pe care i o dăduseră copilul şi prezenţa mamei ei a fost însă temperată de veşti privind sănătatea precară a tatălui ei, în timp ce se afla cu trupele în Asia Mică. Neliniştită de această veste, regina Sofia s-a întors la Atena îndată ce a fost sigură că fiica ei îşi revenise după naştere.

La scurt timp după asta, lui Carol şi Elenei li s-a cumpărat o casă pe şoseaua Kiseleff, în zona „la modă“ a Bucureştiului. Și, cum iarna bătea la uşă, iar în munţi vremea se anunţa aspră, Elena ardea de nerăbdare să se mute. În sfârşit, în decembrie s-a mutat la Bucureşti cu copilul şi bagajele. La început, familia a locuit în condiţii oarecum improvizate, căci vila era numai parţial mobilată, aşa că s-au făcut demersuri pentru dotarea ei de către firma „Harrods“ din Londra.

Aranjarea casei urma să mai dureze câteva luni şi, auzind acest lucru, Elena, îngrijorată de sănătatea tatălui ei şi tânjind să-l mai vadă o dată şi să-i arate nepotul, a decis să plece la Atena. Nici ea, nici Carol nu puteau călători în străinătate fără acordul oficial al regelui şi reginei, precum şi al guvernului, care a manifestat o ezitare lesne de înţeles în a permite ca viitorul moştenitor al tronului să fie scos din ţară. În cele din urmă, s-a obţinut aprobarea şi, imediat după botezul lui Mihai, familia a pornit într-o călătorie cu trenul de trei zile prin Bulgaria.

De când venise în România, Elena urmărise cu mare atenţie evenimentele din Grecia şi Anatolia şi ştia că, după prima ofensivă a grecilor aproape de Ankara, situaţia se înrăutăţise şi militar, şi politic. Acum, armata invadatoare era în aşteptare, în timp ce Marile Puteri se păcăleau reciproc pentru a obţine noi sfere de influenţă.

Ajunsă la Atena, Elena a văzut cu îngrijorare cât de chinuit şi ros de griji era tatăl ei, încovoiat de responsabilităţi. El era ocupat cu negocieri pentru a încheia războiul fără a fi afectată Grecia, iar pe de altă parte era îngrijorat că Franţa şi Anglia încă foloseau prezenţa lui pe tronul Greciei pentru a-şi justifica neacordarea sprijinului, măcar politic, pe baza căruia fusese începută campania. Elena a observat că îl măcina gândul că el era iarăşi un obstacol. „Au făcut în aşa fel, încât să pară că eu împiedic Grecia să-şi revină“, i a spus Elenei, plin de amărăciune.

Dar era încântat de nepot şi asta l-a făcut să se înveselească cum făcea pe vremuri. În timpul celor patru luni petrecute de Elena în Grecia, se părea că în familie reveniseră voia bună şi tachinăriile, când râsul zgomotos şi vesel al lui George le amintea de vremuri mai fericite. Elena nu a regretat niciodată această scurtă regăsire a afecţiunii din familia ei, căci avea să fie ultima oară când se vor reuni cu toţii, dar, după cum avea să afle mai târziu, lunga despărţire de soţul ei a marcat începutul unei rupturi care îi va distruge viaţa. Numai după mulţi ani şi-a dat ea seama că, dintr-o hotărâre luată sub impulsul momentului şi aparent neimportantă — cum a fost a ei de a veni în Grecia în timp ce i se pregătea casa —, puteau decurge consecinţe de o importanţă covârşitoare, deşi la început aproape imperceptibile. »