„Războiul Sfânt al României” (recenzie)
Volumul istoricului militar american Grant Thomas Harward cu titlul Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul a văzut lumina tiparului la editura Corint în vara lui 2024, fiind tradus din limba engleză de Alina Pavelescu, cu o postfață de Mioara Anton, cartea însumând 526 de pagini.
Lucrarea Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul semnată de Grant Thomas Harward reprezintă teza sa de doctorat susținută la Texas A&M University, în 2018.
Volumul a fost lansat în România la sfârșitul lunii noiembrie 2024 și a beneficiat de o largă mediatizare în mediul online și la tv, dar și de lansări în mediile universitare, spre exemplu la Facultatea de Istorie a Universității București, SNSPA, precum și la diverse librării din țară, Dorohoi, Iași, Constanța și București. De menționat e faptul că istoricul Grant a vorbit fluent în limba română la fiecare lansare, inclusiv la cea de la Librăriile Humanitas de pe strada Lipscani din București.
Grant Thomas Harward este absolvent de istorie la Brigham Young University, Utah, SUA, iar în 2010 a absolvit masteratul la University of Edinburgh, Scoția. Grant a fost lector la Auschwitz Jewish Center, dar și bursier Fulbright al guvernului SUA în România și lector la Mandel Center de la US Holocaust Memorial Museum. Actualmente, Grant lucrează ca istoric militar la US Army Center of Military History.
Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul este un volum de analiză istorică și militară a acțiunilor armatei române pe Frontul de Est. Cartea cuprinde opt capitole, astfel: Capitolul 1-Ideologia Războiului Sfânt, pp. 55-89; Capitolul 2 – Cultura militară, politicai nterbelică și neutralitatea, pp.90-142; Capitolul 3 – 1940-1941: De laneutralitate la Axă, pp. 143-191; Capitolul 4 – 1941: Război Sfânt și Holocaust, pp.192-257; Capitolul 5 – Războiul Sfânt își dublează miza, pp. 258-325; Capitolul 6 – 1942-1944: Războiul Sfânt deapărare, pp.326-389; Capitolul 7 – Propaganda și disciplina, pp. 390-426; Capitolul 8 – Femeile și minoritățile, 427-472; Epilog – pp.473-496.
Cartea de față este concepută la un înalt nivel academic, având aparat critic, adică note de subsol, precum și un index de nume, dar și obibliografie consistentă, observandu-se că autorul nu a studiat doar volume de autori sau site-uri internet, pentru dezvoltarea aparatului conceptual al lucrării, ci a fost în Arhivele Militare de la Pitești, unde a studiat numeroase fonduri arhivistice, pe care puțini istorici le-au consultat, ceea ce conferă lucrării un caracter de noutate și originalitate, prin introducerea documentelor studiate în circuitul academic din România. Autorul a realizat și interviuri în vederea realizării studiului, dar a consultat și presa vremii, în special Santinela, a fost o gazetă pentru ostașii de pe front. Ziarul a avut și o pagină veselă cu benzi desenate. Santinela era distribuită soldaților, în scop propagandistic, pentru a le crește moralul, având ca personaj central pe soldatul Neață.
Lucrarea Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul este una științifică, utilizând metoda comparativă, deoarece analizează concomitent istoria militară, în comparație cu ideologia și/sau a motivației ideologice a armatei române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a luat parte la războiul purtat de Germania nazistă împotriva armatelor sovietice ale lui Stalin, până când Războiul Sfânt al României s-a transformat în Holocaust.
Titlul volumului Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul, la prima vedere, poate fi considerat unul ironic, deoarece războaiele nu sunt duse de sfinți, iar volumul recenzat pune în lumină că prin genocidul, pogromurile, deportările și masacrele săvârșite de armata română, acestea au foat făcute de soldați cu știința guvernului Antonescu sau pe cont propriu de ofițerii armatei române.
Războiul-fulger al Germaniei naziste împotriva Franței declanșat pe 10 mai 1940, și capitularea Parisului pe 22 iunie 1940, a determinat URSS activarea protocolului secret de neagresiune sovieto-german, pactul Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, semnat la Moscova, la 23 august 1939, care plasa Basarabia și nordul Bucovinei în sfera de influență sovietică.
Capitularea Franței, garantul Tratatelor de pace de la Versailles și a granițelor României Mari, a pus în mișcare o serie de decizii care au culminat cu ocuparea de către sovietici a estului României. Acest eveniment avea să schimbe totul și să deschidă drumul României către Războiul Sfânt, apreciază istoricul american Grant T. Harward (p. 142), împotriva presupusei amenințări iudeo-bolșevice, reprezentate de evrei, care erau considerați comuniști de propaganda Marelui Stat Major Român (p. 144). Antonescu spera să spele onoarea armatei române recucerind Basarabia și nordul Bucovinei. (p. 144) și să câștige sprijinul lui Hitler împotriva Ungariei. Astfel, alianța cu Germania nazistă a radicalizat politicile antisemite ale României (p.145).
Războiul Sfânt al României a fost declanșat în vara tragică a anului 1940, când Regatul României, urmare a hotărârilor Consiliilor de Coroană, a cedat Basarabia și nordul Bucovinei, fără niciun foc de armă, în urma ultimatumurilor sovietice venite prin telegramele din 26-27 iunie 1940, dar și a celui de-al doilea arbitraj de Viena de pe 30 august 1940, când nord-vestul Transilvaniei a fost cedat Ungariei horthyste, iar Hitler și Mussolini amenințau că va da și mai mult teritoriu Ungariei, dacă regele Carol al II-lea nu era de acord cu soluția dictată/impusă, iar în urma tratativelor de la Craiova, pe 7 septembrie 1940 Cadrilaterul, cele două județe din sudul Dobrogei, Durostor și Caliacra, au fost cedate Bulgariei.
După abdicarea Regelui Carol al II-lea, generalul Antonescu pregătește terenul pentru Războiul Sfânt al României în vederea recuperării teritoriilor cedate de monarh. Urmare a cedărilor teritoriale fără luptă, Carol al II-lea, care declarase soldaților în februarie la Chișinău Nici brazdă fără luptă ! era criticat chiar și de foștii susținători. Astfel, Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc și Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Național Liberal i-au scris monarhului:
“Poporul român .... nu poate înțelegede ce, când armata ar fi trebuit să apere granițele țării, i s-a ordonat să se retragă în grabă și să îi dea mână liberă inamicului să ocupe două provincii, lăsând 3 milioane de români la mila URSS”.
Retragerea haotică a administrației românești din Basarabia a generat abuzuri din partea soldaților români la adresa etnicilor evrei. Istoricul Grant T. Harward arată că au fost înfruntări între soldații români și sovietici. Incidentul cu blindate de la Giurgiulești de la 2 iulie 1940 s-a soldat cu distrugerea capului de pod de la Galați, urmând ca susbunitățile românești să se retragă ordonat.
Pierderile teritoriale au condus la manifestații în marele orașe ale țării, forțând abdicarea Regelui Carol al II-lea la 6 septembrie 1940, care a cedat tronul în favoarea fiului său Mihai I, instalându-l cu puteri depline, ca șef al statului, a generalului Ion Antonescu.
Recuperarea teritoriilor pierdute a determinat începerea Războiului Sfânt al României. Fiind îndoctrinați și ideologizați de propaganda armatei, soldații români, sub steagul fals al războiului sfânt, s-au dedat la atrocități și astfel au comis crime de război, fiind coordonați de generali antisemiți, naționaliști, care propagau în rândurile soldaților ideea că armata română luptă împotriva iudeo-bolșevismului pentru eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Astfel, motivațiile naționaliste și rasiale ale armatei române, elaborate de guvernul Antonescu, au determinat violențele și crimele de război din Basarabia și nordul Bucuvinei, dar și în Transnistria, împotriva civililor evrei și împotriva romilor și a cultelor religioase neo-protestante.
Prin mesajul laconic al generalului Antonescu, la ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, armata română primește ordinul Soldați, vă ordon: treceți Prutul! Din acest moment se declanșează Războiul Sfânt al României pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Începând cu ordinul generalului Antonescu, Marele Stat Major le-a dat frâu liber soldaților ca să se răzbune pe evrei, care i-au umilit în vara anului 1940 sau a ajutat Armata Roșie în 1941, iar regimul Antonescu a hotărât să curețe terenul de evrei din nordul Bucovinei și Basarabiei.
Astfel, Războiul Sfânt al României începe cu luptele de eliberare, dar și cu masacre de amploare și de genocid (p. 193). Trupele române, îndoctrinate cu mitul trădării evreiești din 1940, i-au considerat evrei ca fiind comuniști și i-au transformat în ținte, comițând jafuri, furturi și omoruri. Armata română comitea și mai multe atrocități pe măsură ce avansa spre în Uniunea Sovietică. Serviciul Special de Informații - (SSI), condus de Eugen Cristescu, ajuta Marele Stat Major să întocmească liste în Basarabia cu evreii care au făcut rău în timpul ocupației sovietice și trebuiau arestați (p. 195). Armata română a eliberat Basarabia și nordul Bucovinei, cucerind Odesa și participând la luptele din Crimeea, Caucaz și Stalingrad, dar și împotriva armatelor naziste, după întoarcerea armelor, datorită loviturii de stat monarhice de la 23 august 1944.
Mai puțin cunoscut de public și analizat de către istorici este rolul femeilor și minorităților de pe teritoriul României în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Voluntariatul femeilor a constituit o dovadă puternică a sprijinului popular pe care l-a avut Războiul Sfânt al României (p. 427). Pe de altă parte, Marele Stat Major al Armatei Române nu avea încredere în minoritari, mai ales în evreii cărora le-a restricționat participarea la serviciul militar, în afara de medici, dar pe restul i-a repartizat în detașamente de muncă, în atelierele armatei (p. 427).
Marele Stat Major considera că minoritățile religioase erau subversive, deoarece nu doreau, datorită credinței, să efectueze serviciul militar, mai ales sectele neo-protestante, ereticii sau schismaticii Ortodoxiei răsăritene (p.439). Adventiștii și inochentiștii au devenit un spin pentru Războiul Sfânt al României, iar regimul Antonescu a deportat 2000 de inochentiști în Transnistria drept pedeapsă pentru revolta generală împotriva serviciului militar. (p.462).
Evreii erau considerați elemente subversive datorită faptului că evreul era comunist, această percepție că evreul este necrestin, iar comunismul este străin de neamul nostru, a creat mitul că toți evreii sunt comuniști și astfel prin propaganda religioasă, prin preoții militari de pe front, soldaților le-a fost livrată ura împotriva iudeo-bolșevicilor, ajungându-se până la antisemitism de ordin economic, detaliat pe larg de Grant în volum.
Mareșalul Antonescu credea că prea mulți evrei eludau serviciul militar datorită corupției, a se vedea în volum cazul Radu Lecca, deoarece plăteau comisioane comisiilor de revizuire în schimbul obținerii de scutiri (p. 444).
Romii sunt analizați de istoricul american Grant Thomas Harward. Astfel, romii nomazi și infractorii, dar și cei care nu aveau slujbe sau refugiații, au fost deportați în coloniile de muncă din Transnistria (p.469). Romii au avut o soartă tragică deoarece, în pofida bravurii demonstrate în luptă, au fost acuzați de lașitate și mulți au fost deportați în Transnistria, conform istoricului Grant.
Nota de plată pentru Războiul Sfânt al României de pe Frontul de Est a fost foarte mare.
Astfel, Armata română a avut 71585 morți, 243622 răniți sau bolnavi și 309533 de dispăruți, inclusiv peste 120000 de soldați luați prizonieri de sovietici, după lovitura de stat monarhică și înainte de semnarea armistițiului, pe durata Războiului Sfânt al României, între 22 iunie 1941 și 23 august 1944 (p. 492).
Dintre cei 25000 de romi deportați de regimul Antonescu în 1942, jumătate muriseră până în 1944. Armata română a mai pierdut 21035 de soldați, 90344 răniți de război sau grav bolnavi și 58433 dispăruți, în timpul cruciadei antifasciste, între 23 august 1944 și 9 mai 1945. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, doar 300000 de evrei mai supraviețuiseră, mai puțin de jumătate din populația evreiască a României Mari de dinainte derăzboi (p.493).
În mai, iunie, iulie 1945, Tribunalul Poporului aj udecat pe generalul Topor, care a ordonat poliției militare să curețe terenul în nordul Bucovinei și Basarabia, generalul Trestioreanu pentru masacrul de la Odesa, generalul Macici tot pentru masacrul de la Odesa, locotenent-colonelul Isopescu pentru execuțiile în masă din județul Golta, în Transnistria (p.493).
În aprilie 1946, mareșalul Ion Antonescu și alți 23 de oficiali de rang înalt ai regimului său și ai Mișcării Legionare au fost duși în fața Tribunalului Poporului, iar procurorii l-au acuzat de declanșarea războiului sfânt, de crime împotriva evreilor, romilor și a membrilor sectelor religioase, fiind condamnat la moarte alături de 13 dintre inculpați, chiar dacă Iuliu Maniu a depus mărturie în proces în favoarea lui Antonescu, chiar și Regele Mihai I a încercat să comute toate pedepsele cu moartea în închisoare pe viață, reușind doar în cazul generalului Pantazi și a altor doi. Pe 1 iunie 1946, un pluton de execuție l-a împușcat pe mareșalul Antonescu, generalul Vasiliu și pe Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei (p.494).
Regimul Antonescu și armata română au fost răspunzători de moartea a 300000 de evrei români și sovietici în Bucovina, Basarabia și Transnistria, doar 50000 dintre cei între 125000 și 145000 de evrei români deportați in Transnistria în 1941 s-au întors în 1944, Radu Ioanid, op.cit. Holocaustul în România. (p. 492)
Holocaustul românesc s-a produs în 1941, în timpul războiului pe Frontul de Est, mai exact la Bogdanovca, în Transnistria, regiune administrată de guvernul român, prin guvernatorul Gheorghe Alexianu, profesor universitar de drept public, unde s-a petrecut cel mai mare masacru din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în care au fost executaţi 48.000 de evrei, în aproximativ două săptămâni, prin mitraliere. Astfel, România a avut propriul Holocaust, dar n-a participat la „soluţia finală”. Holocaustul a fost realizat din ură împotriva evreilor, prin metodele criminale de incendiere şi inaniţie în Transnistria sau prin trenurile morţii la Iaşi, la temperaturi ridicate, fără apă și hrană.
Spre finalul anului 1942, Germania nazistă îi cere guvernului Antonescu să trimită evreii în lagărele din Polonia. Autorităţile române colaborează cu cele naziste şi sub coordonarea lui Eichmann sunt făcute listele cu persoanele care urmau să fie transportate, în special evrei din sudul Transilvaniei, şi sunt stabilite etapele şi rutele pe calea ferată în vederea deportării acestora. În acel moment însă, guvernul Antonescu începe să realizeze că este posibil ca germanii să piardă războiul, iar după conflict, el să fie tras la răspundere pentru participarea la crimele împotriva evreilor şi schimbă optica. Astfel, regimul Antonescu începe să tergiverseze trimiterea evreilor în lagărele morţii.
Corupţia românească nu lipsea nici înacea epocă, aşa încât mulţi reuşesc să îşi procure un statut care să îi ferească de deportare. Pe de altă parte, nici situaţia din Transilvania nu era diferită. Concomitent cu planurile româneşti pentru debarcarea lui Antonescu, în perioada mai-iunie 1944, peste 130000 de evrei din nordul Transilvaniei - zonă care fusese cedată Ungariei prin dictatul de la Viena, august 1940, vor sfârşi în lagărul de la Auschwitz. Rabinul şef al cultului mozaic din România, Alexandru Şafran şi avocatul Wilhelm Filderman au intervenit pe lângă Antonescu la aflarea masacrelor din Transnistria, dar și Casa Regală, prin Regina Elena.
Exterminarea evreilor s-a realizat prin orice mijloace: împuşcare, masacre în sinagogi, incendiere în hambare, înfometare,„trenurile morţii”, cum a fost cazul la Iaşi, în 1941. Au existat și cazuri, cel de la Cetatea Albă din Basarabia, când ofițerii nu au vrut să comită omoruri fără un ordin scris împotriva evreilor cum e cazul generalului Ochișoru.
Crime, pogromuri, trenurile morții, deportări au fost comise de soldații armatei române în numele unei ideologii religioase de luptă numită Războiul Sfânt al României împotriva iudeo-bolșevismului care a sfârșit în Holocaust, fiind îndreptat împotriva comunității evreiești de pe teritoriul României Mari.
După al Doilea Război Mondial s-a creat mitul unei Românii ca membră reticentă a Axei și a trecerii entuziaste de partea Aliaților, mit care a rezistat aproape 8 decenii (p.496).
Cartea istoricului american Grant Thomas Harward cu titlul Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul are meritul de a spulbera acest mit al Războiului Sfânt al României.
Volumul istoricului american Grant Thomas Harward cu titlul Războiul Sfânt al României. Militarii, motivația și Holocaustul este o resursă bibliografică valoroasă, prin documentele inedite studiate și aduse la cunoștința publicului, fiind utilă istoricilor, cercetătorilor, militarilor, dar și cetățenilor interesați de istoria recentă a României.
