Lumea de ieri – o incursiune în timpul netrăit

”Lumea de ieri” (scrisă în 1941, în Brazilia) este o radiografie a unei epoci uitate în cataclismul amintirilor, în care triumful nazismului în Austria l-a forțat pe Zweig să emigreze. 

Această radiografie a unei societăți care odată cu primul război mondial a început să se scindeze, ne spune povestea unei pierderi, o lume a stabilității aparente, în care culturalul, politicul și socialul au hrănit iluzia eternității.

O lume a boemei Vienei, o lume austro-ungară și un oraș nemaivăzut, Viena, care va fi înghițit de cataclismul din 1914.

Exilat în Brazilia, înainte de suicidul său, Stefan Zweig (1881-1941), trimite editorului său, un manuscris care conține un soi de memorii, un catachistic de mărturisiri despre schimbările pe care le-a suferit Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea , pe care o numește cu nostalgia intelectualului de altădată: Lumea de ieri. Zweig, fiul unui industriaș al cărui apanaj al vieții l-a constituit clemența și cultura, așa numită cultură înaltă de care ne vorbește romancierul Mario Vargas Llosa în Civilizația Spectacolului.

De altfel, această carte poate fi citită, drept un testament universal pentru toți. Ceea ce Zweig dorește să ne transmită este o viziune a unei Austrii și a unei Europe pierdute, o lume ce a fost imersată iremediabil de oroarea războiului, o amintire ce nu cruță memoria colectivă a celor ce au traversat istoric războiul.

  Generația nepereche a lui Zweig și destinul său 

  De fapt, nu mă voi apleca atât asupra destinului meu, cât asupra aceluia al unei întregi generaţii, al generaţiei noastre nepereche, cu încărcătura ei de destin cum n-a mai cunoscut istoria. Fiecare dintre noi, chiar şi cel mai mic şi mai neînsemnat, a fost răscolit în existenţa sa cea mai intimă de convulsiile seismice aproape neîntrerupte din viaţa Europei noastre. În ce mă priveşte, faţă de masa fără număr a celorlalţi nu-mi recunosc alt privilegiu decât acela că în calitatea mea de austriac, de evreu, de scriitor, de umanist şi pacifist m-am aflat de fiecare dată acolo unde aceste şocuri s-au resimţit în modul cel mai dureros. De trei ori mi-au fost răvăşite casa şi existenta. Mi s-a retezat orice legătură cu trecutul. Cu o violenţă ieşită din comun am fost proiectat în gol, în spaţiul devenit mie familiar al lui „nu ştiu încotro s-o iau. (Zweig, Prefață, Lumea de Ieri) 

Autorul ne arată în fapt evoluția unei Europe, o Europă într-o lume a statorniciei, așa cum e intitulat primul capitol al cărții, care ajunge să se confrunte cu Agonia Păcii, ultimul titlu al volumului.

Acest burghez evreu, cosmopolit vienez, care a trăit într-o epocă unde s-a maturizat intelectual, cultural și artistic, de la naștere până la ultimii ani de liceu, de la dragoste față de artă și de poezie (amintește de marii poeți germani care i-au insuflat pasiunea pentru arta scrisului, printre care Rilke, ,,un imbold neobişnuit pentru energiile noastre încă necheltuite’’), traversând până la exilul său din Londra, care îi permitea să vadă un Freud învechit, dar totuși clarvăzător, trecând prin mai multe călătorii și șederi în timpul a ceea ce el numea « l’accalmie » a anilor 1924 pentru a 1933, după marile tulburări ale perioadei postbelice directe (inflația galopantă, reconstrucția necesară pentru Austria) și înainte de aderarea la putere a unui ,,anumit Adolf Hitler.’’

Generația păcălită de meliorism nu mai voia război

’’Văzut de la distanţa zilei de azi, comprimatul deceniu dintre 1924 şi 1933, de la sfârşitul inflaţiei în Germania până la acapararea puterii de către Hitler, în ciuda a toate şi a toţi, reprezintă o pauză în succesiunea de catastrofe având ca martori şi victime generaţia noastră de la 1914 încoace. Nu că în cuprinsul acestei epoci ar fi lipsit unele tensiuni, tulburări şi crize – în primul rând, cea economică din 1929 dar se părea că în acest deceniu în Europa s-a instaurat pacea, or, această aparenţă a însemnat mult. Germania a fost primită cu toate onorurile în Liga Naţiunilor, cu ajutorul împrumuturilor a fost înlesnită refacerea ei economică – în realitate, reînarmarea ei pe ascuns –, Anglia şi-a redus efectivele, în Italia Mussolini a preluat protecţia Austriei. Lumea părea că vrea să se întemeieze din nou. Paris, Viena, Berlin, New York, Roma, oraşele învingătorilor, ca şi cele ale învinşilor deveneau mai frumoase ca oricând, avionul facilita circulaţia, formalităţile de paşaport se simplificau.’’

Pe parcursul acestor ani, împreună cu alți intelectuali (Rathenau, Romain Rollan etc) speră să construiască o Europă a națiunilor conduse de Liga Națiunilor, o organizație internațională menită să prevină conflictele, ura dintre popoare, vechea ranchiună și ostilitatea acestora.

”Pentru Europa a fost – îmi voi aminti întotdeauna cu recunoştinţă de acest lucru – o perioadă relativ liniştită acel deceniu 1924-1933, până când acel om a început să tulbure lumea în care trăiam. Tocmai pentru că suferise atât de mult de pe urma agitatelor evenimente, generaţia noastră a luat pacea relativă drept un cadou nemaipomenit. Noi toţi aveam sentimentul că trebuiau făcute eforturi pentru a recupera ceea ce anii vitregi ai războiului şi de după război furaseră din zestrea de fericire, libertate, creativitate a vieţii noastre; se muncea mai mult şi totuşi mai în voie, se călătorea, se experimenta, se redescoperea Europa, lumea. Niciodată n-au călătorit oamenii atât de mult ca în acei ani – era la mijloc nerăbdarea tinerilor să îndrepte în grabă ceea ce stricase războiul? Era poate presentimentul obscur că trebuia ieşit din ţarc cât încă mai era timp, înainte de a se zăvorî din nou porţile?”

’’Noi timpului să-i ţinem calea, aşa cum el ne caută pe noi’’

Un adulator al culturii, Zweig, care dorește să scrie despre o generație, și ceea ce ea a experimentat, ceea ce știa ea, a pus deoparte tot ceea ce este strict personal - nu se spune nimic despre părinții lui, două femei sunt abia menționate. Din casa sa din apropiere de Salzburg, cititorul cunoaște doar locul propriu zis și, mai presus de toate, vasta bibliotecă și colecția de autografe, reprezentând dorința de a păstra ceea ce Europa a lăsat cel mai frumos, de la Beethoven la Goethe, de la Leonardo da Vinci la Balzac. Din diferitele sale călătorii, el lasă doar impresii valoroase pentru cititorul dornic să cunoască lumea bucuria de a îl vedea pe Rodin în atelierul său, atelier unde a sculptat și Brâncuși, bucuria de a participa și de a auzi Toscanini sau Strauss, stimularea intelectuală în prietenia lui Verhaeren sau Jean-Richard Bloch, întâlnirile pariziene cu Rainer Maria Rilke, înțelegerea limbii lui Joyce.

Viața acestui tânăr care și-a părăsit țara după venirea la putere în Germania a lui Hitler, arată ca o suită lungă de prietenii și călătorii, ce a trăit rând pe rând în Anglia, Statele Unite, iar mai apoi, în Brazilia până la sfârșitul vieții sale, în care suferința Europei cauzată de război i-a curmat viața și l-a împins la sinucidere.