Lansarea volumului „1985-1987 – Calea Văcărești, Cartierul evreiesc și alte locuri uitate – aduceri aminte”
Vineri, 17 martie 2023, la ora 17.00, la Casa Filipescu-Cesianu (parte din Muzeul Municipiului București), din Calea Victoriei, nr. 151, va avea loc lansarea volumului „1985-1987 – Calea Văcărești, Cartierul evreiesc și alte locuri uitate – aduceri aminte”, autor Cristian Popescu, apărută la editura Oscar Print, în colecția Antropologie Urbană, coordonată de dr. Adrian Majuru.
„Albumul are ca punct de pornire fotografiile realizate de domnul Cristian Popescu în perioada demolării construcțiilor de pe această importantă arteră comercială a Bucureștiului din perioada 1985-1987.
Așa cum remarca în Prefața volumului, domnul dr. Adrian Majuru, prin această carte Calea Văcărești se destăinuie celor care doresc să afle mai multe despre trecutul acestei zone care încorpora și cartierul evreiesc”, informează Casa Filipescu-Cesianu.
„Această mărturisire nu este neapărat despre o poveste dispărută, chiar dacă lecturăm și alte mărturisiri precum cele semnate de Isaac Peltz despre Calea Văcărești sau Stefanopol despre cartierul Giulești. Cristian Popescu vine cu o generație mai aproape de noi, față de cei doi autori menționați și a prins în timpul vieții sale demolările anilor 1980, care au sistematizat cea mai mare parte a Căii Văcărești, arteră comercială foarte veche.
Calea Văcărești pornea chiar din inima vechiului oraș, a hrănit demografii variate, profesionale dar și confesionale, străbătând șerpuitor vechiul cartier evreiesc al orașului și trecând apoi, dincolo de Dâmbovița în cartiere de mici negustori, lucrători manuali și agricultori, cu traiul lor patriarhal, oprindu-se apoi, încă din veacul XVIII, la marginea orașului, într-o barieră care avea la stânga ansamblul mănăstiresc al Văcăreștilor, inițial mare centru de cultură și spiritualitate, iar în vremuri moderne devenit închisoare publică. Și ce se mai putea dezvolta la barieră decât micul comerț hrănit de hanuri și cârciumi, așa cum a fost în acest loc, cel numit La Mandravela. Către 1900, pornind de la această barieră, plecai mai departe, spre stânga, plătind suplimentar o birjă, să mergi la noul spital de alienați înființat de Alexandru Obregia, și aflat atunci mult în afara orașului.
Revenind la istorie, această străveche arteră comercială s-a numit „Drumul Dâmboviței”, încă din secolele XV-XVI, și pornea din mahalaua Târgului, nu departe de Biserica Sf. Gheorghe Vechi, pe care o putem admira și azi într-o versiune mai nouă, a secolului XIX. De aici, acest drum cobora de-a lungul Dâmboviței, în aval de ostrovul aflat cândva în locul Pieței Unirii de azi și cotinua să meargă pe malul stâng al râului, de-a lungul Ciutăriei Domnești, un alt uriaș ostrov al Dâmboviței din zona Timpuri Noi de mai târziu. Mai departe traversa Dambovița și își continua drumul către Dunăre, bifurcându-se în zona cartierului Berceni de azi în drumul către Giurgiu și acela către Oltenița. Drumul Dâmboviței traversa mahalale cosmopolite din interiorul orașului precum Udricani, Sf. Vineri, Popescului sau Jitnița Domnească, apărute încă din secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. A fost folosit de caravanele negustorilor de toată mâna pentru a intra discret în târgul Bucureștilor și a ajunge lesne chiar în zona de desfacere a mărfurilor. Negustorii foloseau drumul Dâmboviței, pentru că celălalt drum care venea dinspre Dunăre, Podul Beilicului, nu era destinat oamenilor simpli, în Evul Mediu, ci dregătorilor, oficialităților domnești și emisarilor otomani. Astăzi, acest Pod al Beilicului corespunde cu modernul traseu al Căii Șerban Vodă. Drumul Dâmboviței a determinat extinderea treptată a orașului către sud. Acolo s-au ivit mahalale negustorești noi precum Dobroteasa, Bradului, Olteni, Sârbi, dezvoltate și numite după bisericile omonime. Traseul șerpuia apoi printre maidane întinse, terenuri cultivate cu zarzavaturi și viță de vie și populate abia către secolul al XVIII-lea, precum mahalalele Apostol și Foișor. Dincolo de Dâmbovița, drumul ce-i purta numele, înconjura Dealul Piscului (astăzi inclus în Parcul Tineretului), trecând prin rarefiata mahala a Carămidarilor de Jos, din Valea Plângerii, unde avea să se ridice mai târziu Abatorul Comunal, între timp dispărut.
În secolul al XVIII-lea, Drumul Dâmboviței își schimbă numele în cel al Văcăreștilor, după numele familiei boierești, care deținea întinse moșii, mult în afara orașului, pe locurile unde familia Mavrocordaților avea să înalțe vestita Mănăstire Văcărești. Transformată cu timpul într-o arteră a micului comerț și a meșteșugurilor tradiționale, Calea Văcăreștilor oferea o vastă panoramă de ocupații, culturi și confesiuni: evreiască pe întinse segmente, nu numai centrale, apoi românească spre centru și la periferie. Ea adăpostea, de asemenea, numeroși nemți, italieni și armeni, către 1900.
Până în vremuri apropiate nouă, această interesantă arie bucureșteană a conservat imaginea unei lumi liniștite și pitorești. Această lume este evocată și descrisă de Cristian Popescu în volumul de față, fiind lumea din care a făcut parte, copil și adolescent fiind. La maturitate a fost martorul dispariției brutale a unei bune părți din oraș și a imortalizat agonia unei lumi echilibrate, armonios împăcate cu trecuturile acestui oraș, secol după secol. Această agonie avea însă și combativitatea ei după cum putem vedea din revolta unei adolescente, din clasa a VIII-a A, liceul economic Carol I, Flori Fieraru pe numele ei, și care a scris pe tabla clasei: „Ucigașilor! Ce a ajuns dintr-o clasă! Ce ați făcut cu școala noastră?”
Acest oraș are nevoie de mărturisiri venite mai ales din partea celor care l-au cunoscut trăindu-l zeci de ani. Iar cartografierea de față nu a fost ocolită de riscuri, deoarece să fotografiezi în timpul demolărilor optzeciste era interzis. Au fost situații când autorul a fost surprins de miliție sau de muncitorii șantierelor iar unele filme au fost pierdute cu acest prilej. Din cele rămase a putut fi posibilă această mărturisire. Au fost ani de lucru și așteptare, și nu puțini. L-am întâlnit pe Cristian Popescu în urmă cu aproape 20 de ani. A venit la muzeul dr. Nicolae Minovici să-mi povestească despre mica lui comoară de fotografii și povești trăite. Era prin anii 2005-2006. Și prima recuperare a avut loc în 2007, prin publicarea volumului „București-Arhipelag. Demolările anilor’80: ștergeri, urme, reveniri”, la editura Compania. O carte foarte bine primită de public.
Volumul de astăzi, „1985-1987, Calea Văcărești, cartierul evreiesc și alte locuri uitate − Aduceri aminte”, recuperează cea mai valoroasă parte a acestei comori, deoarece imaginile sunt însoțite de biografia Căii Văcărești, trăită chiar de către autor.
Cititorul va putea explora Calea Văcăreștilor în ultimii săi ani de viață, înaintea și în timpul sistematizării, anii 1980-1989. Segment cu segment, intersecții, artere secundare, biserici, case și locuri unde istoria pare să se fi pierdut. Și oamenii pe care i-a cunoscut, prietenii evrei din copilărie și tovarăși de viață în adolescență, care au plecat aproape pe negândite din țară. Avem aici una dintre cele mai cuprinzătoare povești scrise vreodată despre Calea Văcărești” - Dr. Adrian Majuru.
