Valentinian, de la soldat la împărat: jocul puterii la Roma

După tragica moarte a lui Iulian Apostatul în campania din est, era nevoie stringentă de un nou împărat, pe care îl alege un consiliu de militari. AceştiA optează pentru Iovian, , o personalitate slabă şi compormisul dintre cele două grupări, constantinienii şi gallii. Iovian are o domnie scurtă şi nu se remarcă prin multe lucruri, în afara semnării unei păci dezastruaose cu perşii.

Conform tratatului, romanii au trebuit să predea cinci regiuni şi oraşele Nisibis, Singara şi Castrul Maurilor, iar Arsace, regele armenilor, nu mai avea voie să solicite ajutor romanilor împotriva perşilor[1]. Iovian moare după numai opt luni, ceea ce aruncă iar imperiul în iţele încurcate ale succesiunii. Un alt consiliu militar, întrunit la Nicaea, îl alege împărat pe Valentinian, susţinut îndeobşte de o grupare pannoniană de factură militaro-birocratică. Dar nu a fost singurul motiv pentru care acesta a ajuns în frunte. Un anume Datianus, fost favorit al lui Constantius al II-lea, îi face o recomandare[2], un fapt aparent minor, dar care cântăreşte greu în contextul de faţă.

Cine este Valentinian?

Care context, mai exact? Ei bine, iniţial consiliul militar mai are două opţiuni:Equitius, tribunus primae scholae scutariorum, şi Ianuarius, care se ocupa cu aprovizionarea armatei din Illyricum. Dacă primul nu a reuşit din pricina felului de a fi mai ‘rustic’, al doilea ar fi avut un as în mânecă:era rudă cu împăratul defunct, dar şi el a fost refuzat, dintr-o pricină haioasă:era prea departe. Atunci s-a preferat candidatul numărul trei, Valentinian, socotit corespunzător şi fără niciun vot contra[3]. Ceea ce este puţin bizar, căci Valentinian era la fel de sever şi din topor ca şi Equitius, având preponderent o educaţie militară (era tribunus scholae secundae scutariorum).

Familia sa era de origine umilă, iar el, pe lângă absenţa desâvârşită a manierelor, îi şi ura pe cei care aveau aşa ceva, pe cei bine îmbrăcaţi sau culţi. Capabilităţile sale se limitau la forţa fizică (era poreclit Funierul), vitejia şi poate corectitudinea sa. Nici poziţia din ierarhia administrativă nu este una strălucită. Şi atunci de ce el, când sigur imperiul dispunea de persoane mult mai calificate? Mai mult, deasupra tuturor celor cu o autoritate notabilă suspectaţi că ar urmări să dobândească puterea plutea pedeapsa capitală.

Toate indiciile ne dau de înţeles că pannonianul Valentinian a fost impus pe tron. S-a vorbit mult despre influenţa decisivă la curte a grupării pannoniene, cea care a avut un rol major în procesele de magie intentate unor membrii marcanţi ai aristocraţiei senatoriale începând cu 369. Numai că în momentul alegerii lui Valentinian, în prim-planul politic se aflau doar Equitius şi Leo, care nu au avut prea multe de spus deşi Equitius părea mai potrivit. Se mai fla însă Datianus, menţionat mai devreme, un cetăţean de notorietate, mai ales din pricina scutirii de plata impozitelor, în vremea lui Constantius al II-lea, pentru care era unul dintre cei mai apropiaţi comites. Deşi se retrăsese pe proprietăţile din Galatia, este foarte probabil să fi menţinut legăturile pe la curtea imperială. De altfel, Iovian îi rechemase în serviciu pe unii din oamenii lui Constantius, iar moartea îl surprinde la Ancyra, cam pe unde îşi făcea veacul şi Datianus.

Când se întruneşte consiliul la Nicaea, puterea se disputa între trei facţiuni:constantinienii, iulienii şi pannonienii, care convin în unanimitate asupra alegerii lui Valentinian, lăsând la o parte, în mod surprinzător, încercarile de a-şi impune propriii candidaţi. Ceva trebuie să fi declanşat această atitudine, şi acel ceva este scrisoarea de recomandare (suffragium) a lui Datinaus, care încă mai avea influenţă la curte, în special asupra constantinienilor. Dar iarăşi, de ce Valentinian?

Citeste si:  Împăratul Theodosius şi lupta pentru Occident

Reteaua clientelara

Puteam să ne gândim la mai multe elemente care l-au favorizat. Unul dintre ele – lipsa unei poziţii importante. Apoi, faptul că pannonienii nu erau o grupare periculoasă atunci. Ceea ce însemna că, cel puţin în teorie, împăratul ar fi fost un personaj destul de uşor de controlat. A fost un compromis între cele două facţiuni importante. În plus, când este ales, Valentinian se află şi el tot la Ancyra. Nu este deci greu să ne închipuim că se cunoştea cu Datianus. Membrii elitelor locale se aflau într-un contact permanent cu sistemul administrativ, iar prin sistemul de amicitiase constituiau în intreg imperiul adevărate retele clientelare, de regulă pe criterii regionale, care împânzeau şi vârful ierarhiei administrative. Funcţionarii retraşi din serviciu încă mai păstrau legăturile cu cei activi, pentru că puteau fi rechemaţi sau puteau dobândi prestigiu prin, de pildă, impunerea unor candidaţi doriţi în anumite funcţii.

Sistemul scrisorilor de recomandare se generalizase în antichitate târzie şi este interesant de observat cum a evoluat termenul de suffragiumde-a lungul timpului. În perioada republicii desemna votul acrodat în comiţii candidaţilor în magistraturi, apoi a ajuns să însemne recomandarea de către patron a clientului său la o magistratură, şi toată corupţia electorală l-a făcut să însemne în timpul imperiului pur şi simplu o scrisoare de recomandare.

Şi încă un obicei demn de observat:relaţiile strânse dintre elitele locale şi funcţionari. Când un reprezentant al puterii imperiale venea în provincie, cutuma îl obliga să-i viziteze pe membrii marcanţi ai elitei regionale. Sistemul de amicitia era benefic pentru ambele părţi. Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Valentinian şi Datianus, care poate considerase că acesta va fi uşor de manipulat, dată fiind poziţia slabă şi lipsa de cultură. Aşa că Datianus profită de prestigiul său pentru a-l arunca în urzeala puterii pe pannonian. Acesta avea şi o atitudine pro-creştină, urmând direcţia pe care o luase instituţia imperială şi nu prea se implica în lupte doctrinare. Fiind şi militar de carieră, a fost pe placul consiliului care l-a ales, incluzându-i pe iulienii care numai în teorie erau păgâni convinşi. Oportunismul religios era regula.

Ajuns la putere, Valentinian îl cooptează pe Valens la putere în 364, o guvernare de tip colegial, nu o împărţire a imperiului, căci edictele emise în Orient sunt valabile şi în Occident şi viceversa[4]. Încercarea acesta de organizare va provoca uzurparea lui Procopius, comes în timpul lui Iulian, despre care se zvonea că Iulian l-ar fi lăsat moştenitor.

Revoltat de abuzurile lui Petronius, socrul lui Valens, şi profitând de sprijinul a două legiuni, uzurpatorul este proclamat împărat la Constantinopol. Urmează o competiţie acerbă cu împăratul elgitim pentru atragerea de simpatizanţi, care nu pregetă să treacă dintr-o tabără în alta, în funcţie de beneficiile momentului. Şi la sfârşitul evenimentului, când Procopius este trădat şi capturat, nu toti susţinatorii lui sunt executaţi, tot din pricina sitemului clientelar. Luptele pentru putere nu au lipsit nici în Occident, unde pannonienii, prin intermediul lui Maximinus, vicarius Roame, intentează o serie de procese de magie şi adulter mai multor senatori, membrii cu prestigiu a căror eliminare ar fi asigurat grupării pannono-illyre preponderenţa în stat.

În Orient tulburările iau amploare, prin conspiraţia lui Theodorus, membrii ai grupării galiice care îl susţinuse pe Procopius, şi uzurparea lui Firmus, un şef maur care se revoltă în 372 împotriva abuzurilor comitelui Africii.

După moartea lui Valentinian I, în Occident vin la putere Gratian şi Valentinian al II-lea, ceea ce a însemnat ascensiunea grupării gallo-romane, pusă la cale în primul rând de Ausonius, tutorele lui Gratian. Ba mai mult, în timpul minoaratului lui Valentinian al II-lea gruparea pannono-illyră este înlăturată, spre beneficiul clicii din jurul lui Merobaudes[5], care a dominat curtea valentiniană şi a deţinut trei consulate, făra să aibă nicio legătură cu familia imperială.

În Orient, moartea lui Valens la Adrianopol în 378 ca urmare a răscoalei goţilor, nemulţumiţi de tratamentul pe care îl aplicau romanii în Balcani, va conduce la afirmarea unui personaj-cheie în istoria imperiului târziu, şi anume Theodosius, numit Augustus pentru Orient în 379 la Sirmium.

Referinţe:

Peter Brown:The World of Late Antiquity AD 150–750, New York 1971;Averil Cameron, The Later Roman Empire, AD 284-430, Cambridge, MA:Harvard University Press, 1993;Roger Rémondonon, La Crise de l'Empire romain:De Marc-Aurèle à Anastase, Paris, 1980.

[1]Ammianus Marcellinus, XXV, 7, 14.

[2]Libanius, Ep., 1446.

[3]Ammianus Marcellinus, XXVI, 1, 5.

[4]Ammianus Marcellinus, XXVI, 6, 3-4.

[5]Ammianus Marcellinus, XXX, 10.