Un monarh toxic. De la Kaiser la Führer
Istoricul John Röhl și-a petrecut mare parte din viața de adult în compania Kaiserului Wilhelm II, un om pe care îl descrie ca fiind „un fanfaron autocrat, militarist și rasist”. La Cambridge University Press a fost publicat, în traducere în limba engleză, al treilea volum al biografiei sale:Wilhelm II:în abisul războiului și al exilului (1900-1941); e un volum masiv, de 1500 de pagini, iar întreaga trilogie adună aproape 4000 de file. Aceasta ar fi, așadar, cea mai detaliată biografie a Kaiserului. Însă la 4000 de pagini, puțini ar avea răbdarea să o citească. De aceea, a fost publicată o variantă scurtă a cărții. În doar 240 de pagini nu vedem decât vârful icebergului;cu toate acestea, erudiția și autoritatea științifică a lui Röhl trec peste acest impediment. Rezultatul:un portret devastator al Kaiserului Wilhelm II.
Când a devenit Kaiser, în 1888, după ce tatăl său moare de cancer după doar câteva luni pe tronul Germaniei, Wilhelm și-a propus să fie un lider de tip monarh absolut în țara care avea cea mai avansată societate industrială din Europa. Grație dezastruosului „principiu monarhic” păstrat de vechiul cancelar, conservatorul Otto von Bismarck, tânărul Kaiser se bucura de o autoritate extraordinară în stat. Putea numi sau demite nu numai pe cancelar (Wilhelm scapă rapid de Bismarck, care îl incomoda), dar și pe oricare ministru, ambasador sau general. Mai mult, ca lider suprem al armatei, el avea dreptul de a decide singur intrarea Germaniei în război.
Germania era, teoretic, o democrație liberală cu un parlament ales, însă instituțiile sale – cu excepția armatei dominate de prusaci – erau lipsite de substanță, iar guvernul statului era reflexia unei societăți în care toată puterea izvora de la Kaiser. După cum însuși Wilhelm declara, „eu sunt singurul stăpân al politicii germane... țara trebuie să mă urmeze oriunde merg.” Politicienii și ofițerii ambițioși trebuiau să se mulțumească să joace rolul curtenilor lingușitori, și cea mai mare influență asupra Kaiserului o aveau favoriții precum Prințul Philipp zu Eulenburg-Hertefeld, care-i acorda lui Wilhelm devotamentul necondiționat de care vanitosul împărat avea nevoie.
Nu putem decât să ghicim în ce măsură personalitatea Kaiserului a fost rezultatul traumelor psihologice suferite în copilărie. Dar ar fi fost cu adevărat surprinzător dacă lucrurile ar fi stat mai bine. În încercările lor de a-i repara brațul stâng schilodit la naștere, prințul a fost supus de nenumărate ori torturii medicale. De două ori pe săptămână, medicii îl puneau să-și țină brațul în interiorul carcasei unui iepure proaspăt ucis, în ideea că mâna sa va absorbi căldura și vigoarea animalului. Doctorii au conceput și tot soiul de mecanisme pentru întinderea brațului inert, fără succes însă. În plus, copilul a trebuit să se confrunte și faptul că propria lui mamă era dezgustată de diformitatea fiului ei.
Exasperați de lipsa de inteligență și de indolența academică a fiului lor, părinții lui Wilhelm l-au lăsat, de la vârsta de 7 ani, pe mâna unui tutore, în speranța că acesta va putea face din el un monarh liberal, reformator, precum bunicul său, Albert (Prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha, soțul Reginei Victoria). Însă și eforturile uneori excentrice ale lui Hinzpeter au fost în zadar.
Prin urmare, Kaiserul devine un tânăr inapt din punct de vedere emoțional, coleric, emfatic, hiperactiv și hipersensibil. Personalitatea sa, combinată cu acea cultură militaristă, autoritară specifică Prusiei, au creat un monarh cum nu se putea mai nepotrivit pentru conducerea celei mai puternice țări europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Încrederea proprie în abilitățile de mare strateg și absența unei persoane pregătite să-i facă față au fost doi dintre factorii care au creat condițiile și alianțele ce preced catastrofa din 1914.
Două din marile fixații ale Kaiserului erau frica de încercuirea Germaniei și convingerea că doar aroganta și răuvoitoarea Anglie stă în drumul Germaniei către hegemonia europeană. Însă chiar intervenția Kaiserului a fost cea care a pus Germania în fața acestor probleme. Neprelungirea tratatului secret încheiat de Bismarck cu Rusia i-a împins pe ruși în brațele Franței, iar competiția navală germano-britanică i-a făcut pe englezi să accepte o alianță antigermană cu Franța. Apoi, crezând că Marea Britanie poate fi descurajată să intre în conflict cu Germania, Kaiserul a încurajat cu entuziasm dezvoltarea planului Schlieffen, care prevedea o invazie Franței prin Belgia neutră – singurul lucru care practic garanta implicarea englezilor într-un război împotriva Berlinului!
Nechibzuința Kaiserului s-a văzut și în promptitudinea cu care a venit în ajutorul Austro-Ungariei. Kaiserul și-a asigurat permanent aliatul de la Viena că va beneficia de sprijinul Germaniei dacă va decide să îmblânzească Serbia sau să pacifice Balcanii, chiar dacă exista riscul să-i provoace pe ruși. Căci Wilhelm era convins că un război rasial ăn care teutonii îi vor zdrobi, odată pentru totdeauna, pe slavi era mai mult sau mai puțin inevitabil.
În ultimul secol, mulți istorici au atribuit Kaiserului o mai mică parte din vină pentru ce s-a întâmplat în iulie 1914 decât a făcut-o John Röhl. Asta pentru că deși Kaiserul își exprima – în scris – convingerile cu o hotărâre de-a dreptul violentă, în comportament era mai degrabă contradictoriu, pueril uneori, exagerat de pompos sau nestatornic în opinii, dar și pentru că în timpul Crizei din Iulie Wilhelm a părut să amâne o decizie clară, spre frustrarea cancelarului von Bethmann Hollweg și a generalului von Moltke. Apoi Kaiserul a salutat izbucnirea războiului, chiar dacă, din momentul inițierii ostilităților, generalii săi au jucat un rol mai important în luarea deciziilor.
Obligat să abdice în noeimbrie 1918, după înfrângerea Germaniei, Wilhelm II a fost extrem de norocos:a primit azil politic în Olanda din partea Reginei Wilhelmina și a scăpat astfel de un proces pentru crime de război. A trăit pentru restul vieții în Olanda, în confort și amărăciune. În exil, convingerea sa că evreii înșelaseră poporul german prin trădarea Kaiserului și a armatei sale i-a alimentat antisemitismul până la extrem. Grație lui Hitler, Wilhelm a murit liniștit în Olanda ocupată, în 1941, anul apogeului nazist în Europa, chiar în momentul în care Wehrmacht-ul se pregătea pentru războiul de exterminare din est.
Kaiserul nu era Hitler, dar în opinia lui Röhl, nu încape nicio urmă de îndoială că între cei doi a existat o continuitate clară.
Sursa:The Economist
