Un Icar cvasinecunoscut: aviatorul Nicolae Ioan. „Nu mi-e frică de moarte. De căzut, nu-mi vine să cred că am să cad”
Aviatorul Nicolae Ioan s-a născut în 1899, la Brazi, în Prahova. Posesor al brevetului de pilot militar nr. 258 din 10 septembrie 1921, adică de pe la începuturile aviaţiei românești, instructor de pilotaj la Școala de Perfecţionare Buzău, ca și la Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei (A.R.P.A.), București, pilot la Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat (L.A.R.E.S.), era „un om robust, dârz, hotărât în tot ce făcea. Vânjos, muschiulos, cu faţa roșie, cu mâini grele și mari, cu o înfăţișare rustică. Un om tăcut, colţuros, aspru”, după descrierea lui Geo Bogza din ziarul „Tempo”. Asigura rutele aeriene Galaţi-Constanţa-Balcic, București-Galaţi-Ismail-Cetatea Albă, București-Galaţi-Iași-Chișinău- Cernăuţi etc. Scriitorul zburase cu el pentru prima oară în viaţă, până la Chișinău, și rămăsese profund impresionat de personalitatea acestui vajnic cuceritor al văzduhului. În textul publicat la câteva zile după dispariţia aviatorului, Bogza şi-a amintit şi de o discuţie a lor despre moarte, despre prăbușiri. Nicolae Ioan i-a spus atunci: „Nu mi-e frică de moarte. Nu asta e rău în aviaţie. E rău că-s multe mizerii, că e zgârcenie. De căzut, nu-mi vine să cred că am să cad”.
În 2019, pe 1 februarie, s-au împlinit 83 de ani de la tragicul accident aviatic de la Cornea Reva, din munţii Cernei, unde aparatul de zbor, un „Potez 56”, s-a prăbușit cu cei trei membri ai echipajului la bord: celebrul Petre Ivanovici, pilot comandant, adjutantul Nicolae Ioan, pilot secund, și Gheorghe Serghie, radiotelegrafist de bord. Toţi unul și unul. O pierdere pe care aviaţia română a resimţit-o. Despre acest accident s-a făcut mare vâlvă în presa anului 1936, dar și după, în bună parte fiindcă era vorba despre asul aviaţiei românești, aviatorul Petre Ivanovici, cunoscut acrobat al aerului, unul dintre „Dracii roșii”, aşa cum erau numiţi temerarii Manolescu, Ivanovici și Pantazi. Toţi trei își puneau viaţa în pericol realizând performanţe pe atunci inimaginabile, și din pasiune, dar și pentru a câștiga mai mulţi bani pentru Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei (A.R.P.A.) la mitingurile aeriene organizate în ţară. Ivanovici mai făcuse câteva raiduri de răsunet internaţional deasupra Africii, fără parașută, așa încât lumea nu-și închipuia cum de s-a putut întâmpla ca acest om să moară atât de stupid. Dar, se știe, decesele celebrităţilor sunt, în genere, stupide.
Accidentul
Însă pe lângă această celebritate a aviaţiei române au mai pierit doi oameni de valoare. Aviatorul Nicolae Ioan, care se afla în această cursă pentru că dorea să cunoască traseul, urmând să treacă de la L.A.R.E.S. la Societatea Anonimă Română de Transporturi Aeriene (S.A.R.T.A.), nou înfiinţată. Și radiotelegrafistul Gheorghe Serghie, un foarte bun profesionist și el, care a ţinut tot timpul legătura cu turnul de control de la Belgrad și de la Turnu Severin. El a fost cel care a comunicat la un moment dat: „Avion cassé” („Avion spart” și „Stabiliţi coordonatele”), după care avionul a mai zburat un timp scurt și a căzut.
Aviatorul Ioan, pregătit de zbor
Era iarnă, drumurile de munte, înzăpezite, zona prăbușirii, accidentată și împădurită, greu accesibilă. După indicaţiile unor munteni, cu greu au fost găsite trupurile sfârtecate ale zburătorilor, amestecate cu noroi și zăpadă, printre resturile avionului împrăștiate peste tot. Abia după șase zile au putut fi coborâţi cu frânghiile de pe munte și aduși la familii, spre a fi îngropaţi: Ivanovici, la Cimitirul Ghencea Militar din București, Nicolae Ioan, la Cimitirul „Dumbrava” din Buzău”, și Gheorghe Serghie, la Cimitirul din comuna Băneasa. Toţi cu onoruri militare, toţi cu prezenţă de autorităţi aeronautice, cu discursuri, lacrimi, flori și raiduri cu avioane pe deasupra, așa cum se obișnuiește când oamenii cerului intră în pământ.
Petre Ivanovici lăsa în urmă soţia și doi copii. Lui Nicolae Ioan i se născuse de două săptămâni o fetiţă, care nu va avea norocul să-și cunoască tatăl, decât, poate, din descrierile mamei.
„În memoria lui Nicu” – albumul care spune povestea dispariţiei aviatorului
Povestea scurtei vieţi a aviatorului Nicolae Ioan am aflat-o abia acum, la 83 de ani de la moartea lui, de la ginerele său, profesorul universitar inginer doctor Liviu Stoicescu, din Galaţi, venerabil navalist, și el aflat la o vârstă venerabilă, de 86 de ani, care mi-a înmânat un album de familie în care s-au păstrat tăieturi din ziarele timpului, cu descrierea accidentului, comentarii asupra împrejurărilor producerii lui, cu brevetul de pilot și câteva fotografii. Istoria albumului este, şi ea, impresionantă. A fost alcătuit de un coleg și prieten al aviatorului, maiorul C. Bolu, care l-a dăruit doamnei Zoica Ioan, soţia lui Nicolae, în 1942, înainte de a pleca pe front, cu rugămintea de a-l înmâna fetiţei, Antoneta, care împlinea atunci 7 ani. Se gândea, poate, că, învăţând să citească, fata își va cunoaște tatăl din acest album, va afla cum a murit și va învăţa să-l preţuiască. Așa gândea maiorul Bolu că va fi cinstită memoria acestui om curajos care a înfruntat cu seninătate primejdiile și moartea.
Aviatorul Nicolae Ioan (stânga), la masă cu prietenii
Geo Bogza scria, în ferparul său, că fiecare bănuţ pe care Nicolae Ioan îl câștiga zburând – atenţie: câte un leu și cincizeci de bani pentru fiecare kilometru parcurs cu avionul! – îl socotea cu intenţia ca din banii strânși să-și construiască o casă la Buzău. Și, într- adevăr, şi-a construit casa visată pentru familia sa. Printre documente şi tăieturi din ziare sunt și două scrisori – una adresată soţiei pilotului și alta fiicei Antoneta – , cu rugămintea ca acest album să fie păstrat ca un talisman. Și, într-adevăr, cu dedicaţia pe copertă, „În memoria lui Nicu”, albumul a fost bine păstrat, fiindcă a rămas intact până în zilele noastre. Fiica aviatorului a decedat și ea, dar există o nepoată, Iulia, care cu siguranţă va cinsti amintirea bunicului ei.
1 februarie 1936
Dar dacă în memoria familiei el a rămas și rămâne perpetuu, în memoria colectivă Nicolae Ioan este un Icar cvasinecunoscut, motiv pentru care am dorit să deschidem această fereastră spre trecut, pentru a privi o clipă spre existenţa plină de neprevăzut a aviatorului, dar și pentru a înţelege ce s-a întâmplat acolo, sus, deasupra munţilor Cernei, în acea zi fatidică de 1 februarie 1936. La întoarcerea de la Arad spre București, vremea s-a anunţat nefavorabilă, însă Petre Ivanovici, bazându-se pe vasta sa experienţă de zbor, a ignorat avertismentul.
Pe aerodrom la Buzău
Deasupra munţilor Cernei, pe o ceaţă densă și cu lipsă totală de vizibilitate, radiotelegrafistul a anunţat la un moment dat că avionul s-a „spart”; ulterior, unii au interpretat că aparatul se lovise ba de un colţ de stâncă, ba de copaci, ba de crucea unei biserici... Dar avionul zbura la o altitudine de 2.300 de metri, tocmai pentru a evita coliziunile, acolo unde nu sunt nici stânci, nici cruci, nici vârfuri de pădure. Iar atenţionarea de „avion spart” spune totuși că avionul a fost poate supus presiunii curenţilor puternici de aer și a suferit o avarie care i-a cauzat prăbușirea. Dacă s-ar fi lovit de un obstacol, ar fi căzut acolo, imediat, dar el a mai zburat un timp și apoi s-a prăbușit.
Vedeţi, și aici, în aceste împrejurări dramatice, interacţiunea dintre pilot și avion trebuie să fie totală, ca o dragoste împărtășită de ambele părţi. Dacă unul cedează, dispar amândoi. S-a întâmplat ca avioane bune să fie prost pilotate, dar și ca aviatori încercaţi, cu mii de ore de zbor, să fie trădaţi de avion. Destinul lui Nicolae Ioan a fost să se afle în acel avion ghinionist care i-a dus pe toţi trei la moarte.
