Temperamentul lui Michelangelo

„Nu te poţi înţelege cu el!” – aşa se plângea Iulius al II-lea, considerându-l pe Michelangelo un om foarte dificil, irascibil, necioplit, orgolios, iritabil şi intransigent.

Papa, la rândul său, avea un caracter puternic şi irascibil, de aici şi relaţiile tensionate dintre cei doi, Michelangelo permiţându-şi lucruri pe care niciun alt artist nu şi le-ar fi permis, riscând, prin comportamentul său, să provoace chiar un incident diplomatic între Roma şi Florenţa. Astfel, la începutul anului 1506, când Michelangelo ajunge la Roma cu blocurile de marmură personal alese din Carrara pentru mausoleul lui Iulius al II-lea, comandă pe care însuşi Papa o făcuse, dar care nu a mai reprezentat o prioritate, acesta este constrâns să aştepte foarte mult timp în anticamera Pontifului, care nu era niciodată dispus să-l primească în audienţă. Într-un sfârşit, exasperat, artistul îi transmite Sanctităţii Sale că, dacă acesta doreşte să-l vadă, să vină la el să-l caute, după care fuge la Florenţa. Aici, Papa este nevoit să intervină de trei ori la autorităţile florentine înainte ca Michelangelo să accepte o întâlnire şi scuzele acestuia.

În cele din urmă, în luna noiembrie a aceluiaşi an, 1506, între cei doi se aşterne pacea, la Bologna, unde Iulius al II-lea intră triumfator, detronând familia Bentivoglio. Cu toate acestea, întâlnirea dintre cei doi dovedeşte cât de greu şi de problematic era chiar şi pentru un Papă un dialog cu Buonarroti.

Artist solitar, diferit de ceilalţi, Michelangelo seamănă cu acel şir de artişti pe care un erudit ca Rudolf Wittkower i-a denumit „născuţi sub semnul lui Saturn”, influenţaţi de planeta care pare să guverneze temperamentele melancolice şi extravagante. Preţul plătit de Michelangelo pentru geniul său a fost, probabil, o viaţă marcată de singurătate şi suferinţă. Nu a fost căsătorit şi nu a avut niciodată copii:„Eu stau aici cu o mare nelinişte în suflet şi un corp extrem de obosit, nu am prieteni de niciun fel şi nici nu-mi doresc să am“, îi scrie artistul unuia dintre cei patru fraţi ai săi, în 1509, la un an după începerea lucrărilor la Capela Sixtină.

Detestat ca persoană şi neglijent ca stil de viaţă, nepăsător până la insolenţă cu cei care nu-l interesau, Michelangelo lucra fără pauză, absorbit în propria-i frenezie creativă. Atunci când lucra uita chiar şi să mănânce sau să doarmă, deseori continuând şi în timpul nopţii, când putea să picteze cu ajutorul unei pălării de carton în care punea o lumânare:un sistem ingenios care, curios, îl leagă de un alt geniu „deviant” care a trăit mult după el:pictorul Van Gogh, care a adoptat şi a perfecţionat această stratagemă pentru a realiza extraordinarele sale picturi nocturne. Geniul şi disperarea sunt, probabil, universale şi atemporale.

 Enrica Crispino, Viaţa şi opera lui Michelangelo, Adevărul Holding, Bucureşti, 2009

sursa:istoriiregasite.worpress.com