Ştefan Iordache: Cred că există ceva deasupra actorului ceva care ne ajută să depăşim orice greutăţi să uităm orice durere când păşim pe scenă”

Scena unui teatru ajunge în timp să definească viaţa unui actor. Văzut prin lentilele istoriei, scena şi actorul sunt oglinda aceluiaşi destin. Ştefan Iordache a debutat pe scena Teatrului Nottara în 1965 cu spectacolul Tigru. Alături de Ileana Predescu acesta a interpretat un rol(Ben) plin de emoţie şi de o acurateţe artistică cu totul aparte. În timp, spectacolul a devenit unul de mare succes pe scena bucureşteană. Spectacolele lui Ştefan Iordache au curs în următorii ani 1965-1985, respectiv: Omul care şi-a pierdut omenia de Horia Lovinescu, Au fost odată două orfelinate de Adolphe Philippe D`Ennergy, O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale, Amintirile Sarei Bernhardt de John Murrell, Timon din Atena de William Shakespeare etc. 

În anul 1994 Ştefan Iordache a revenit pe scena Nottara pentru a juca în spectacolul Prinţul negru de Iris Murdoch. Din distribuţia din acele timpuri amintim actorii: Victoria Cociaş, Constantin Cotimanis, Dana Dogaru, Ion Haiduc, Alexandru Jitea, Justian Radu, Cristian Julian Stoica şi Camelia Zorlescu.

În interviul lui Constantin Fugaşin din revista Teatrul, numărul din decembrie 1987, actorul Stefan Iordache poveşteşte şi despre experienţa sa pe scena Teatrului Nottara şi despre destinul unui spectacol prin prisma vocaţiei de actor.

„Nu m-a interesat niciodată ideea de vedetă. Sarcina mea se consumă pe scenă. Când am intrat la Nottara nu îndrăzneam să scot o vorbă”, mărturisea Iordache.

„E divină meseria de actor deoarece nu te poţi repeta seară de seară. Nici-un spectacol nu seamănă cu altul pentru că nici eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri. Nottara-ul lui Lovinescu a avut un rost în viaţa mea. Cred că există ceva deasupra actorului ceva care ne ajută să depăşim orice greutăţi să uităm orice durere când păşim pe scenă”, se confesa Ştefan Iordache în interviul din 1987.

Actriţa Victoria Cociaş a povestit într-un scurt interviu despre întâlnirea cu Ştefan Iordache şi cu colegii de scenă de la acea vreme care jucau în Prinţul negru.

Cum a fost experienţa din acest spectacol pentru dumneavoastră?

Sunt mulţi colegi de-ai noştri care au format istoria Teatrului Nottara şi care sunt acum în alte teatre. Ar trebui să-i onorăm şi să-i invităm la această mare sărbătoare. Să nu-i uităm pe Dana Dogaru, Horaţiu Mălăele, Ion Dichiseanu, Valentin Teodosiu. Mare parte a vieţii lor a fost aici la Nottara. A fost o perioadă de glorie artistică a teatrului.

Am jucat în „Prinţul negru” al lui Irish Murdoch alături de Ştefan Iordache şi de ceilalţi colegi ai mei. Iordache este parte a istoriei Nottara. El făcuse şi un Hamlet celebru pe scenă aceasta. Eu nu eram atunci în Nottara. „Prinţul negru” a fost unul dintre spectacolele care s-a jucat aproximativ opt ani cu peste 100 de reprezentaţii.

Cum era Ştefan Iordache?

Ştefan Iordache era un mare actor care era şi foarte generos, spiritual, cald şi sensibil. Eu m-am înţeles foarte bine cu el şi nu numai eu. Se înţelegea bine în general cu toată lumea. Fiind o persoană extrem de sensibilă avea foarte multe ciudăţenii ca să zic aşa. Avea nişte ritualuri pe care şi le respecta. El era întotdeauna în cabină cu două ore înainte de spectacol indiferent că juca table sau şah sau cărţi cu oamenii din teatru, cu oamenii de la şcenă sau se odihnea sau repeta. Niciodată nu venea mai târziu de două ore de începerea spectacolului. Nu se urca niciodată în avion fără să vorbească mai întâi cu o anumită persoană când plecam în turnee.

„Aveam seri pe care le petreceam la Şarpele Roşu împreună”

Avea superstiţii de genul acesta. Toţi avem. Toţi artiştii au ciudăţeniile lor. Ştefan era o persoană deosebit de caldă şi de sensibilă. Avea în acelaşi timp şi mult umor şi era şi sarcastic. Mi-e foarte dor de Ştefan Iordache. Îmi amintesc cu mare drag de acea perioadă. Era o perioadă în care rămâneam mult după repetiţii. După repetiţiile de la Prinţul negru eram noi, eu cu Ştefan, cu Dana Dogaru, Bebe Cotimanis şi restul. Aveam seri care le petreceam la Şarpele Roşu împreună. Am fost o echipă foarte sudată. Pe vremea aceea nu alerga lumea atât de mult după bani. Nu fugeau foarte repede acasă după repetiţii. Rămâneam, discutam! Totdeauna o echipă care repeta într-o anumită perioadă se suda. Oricum stăteam mult mai mult timp decât se stă în ziua de astăzi. În prezent, fiecare fuge în diverse direcţii ca să trăiască decent. Condiţia artistului este să alergi după un proiect sau altul. Altfel nu poţi trăi decent.

Cum vă simţiţi acum după atâta vreme?

Eu mă simt foarte bine. Anii mei preferaţi în viaţa mea au fost între 30 şi 45 de ani. Au fost plini şi de activitate artistică şi de oameni şi de tot ce vrei. Au fost ani foarte frumoşi. Am avut o viaţă plină, bogată şi mă simt şi acum ca la vârsta aia. Eu încă nu am depăşit perioada de 40 şi ceva. Am rămas cam acolo... deocamdată.

Alexandru Filimon – jurnalist şi secretar literar – Teatrul Nottara